În pădurea de la strungă… (Haiducii au revenit la Iaşi!)

Au trecut aproape 10 ani de când nu mai participasem la un concert Phoenix, mai precis cel despre care scrisesem aici. Între timp am mai fost şi eu plecată, ca tot românul, prin străinătate, plus alte treburi… Cum am scris atunci, aşteptam cât mai curând următorul concert… au trecut aproape 10 ani, dar a meritat aşteptarea!

Sâmbăta aceasta, pe 10 februarie, a fost o sincronicitate fericită: să fiu acasă şi să cânte Phoenix! Văzusem şi eu, cu câteva săptămâni în urmă, un anunţ pe facebook cu privire la concert, apoi am aflat că e un întreg turneu, din care primul concert la Iaşi… Ce privilegiu, să înceapă aici, la Iaşi, turneul! Şi ce frumos sună, Sinteza… Anotimpurile… Rapsodia 1 a lui George Enescu… O descriere foarte frumoasă a evenimentului… Aşa ceva nu trebuie ratat!, m-am gândit… E drept, preţul biletului nu mi s-a părut foarte accesibil, dar pentru Phoenix…

Am aşteptat şi eu, ca mulţi alţii, ultimul moment pentru a-mi cumpăra bilet… Cu o zi înainte de concert, online, mai era liberă cam jumătate de sală… A şi spus Nicu Covaci, o dată urcat pe scenă, că ne mulţumeşte tuturor c-am venit şi că până la urmă am umplut sala… De ce nu s-au vândut mai din timp biletele, nu pot să ştiu, decât să-mi dau cu părerea… Poate tehnologia… poate e mai uşor să iei bilet direct de la intrare… În orice caz, la concert sala a fost aproape plină, mai rămăseseră doar câte-un loc-două libere pe ici pe colo…

În deschidere au cântat Iron Cross, trupă tânără din Iaşi… Au sunat bine, iar despre ei spun doar atât: respect! Apoi… au urcat pe scenă Phoenix… Au fost ceva probleme tehnice din când în când, Nicu Covaci, de exemplu, nu prea s-a auzit uneori, dar per ansamblu a fost destul de bine…

Când l-am văzut prima oară, sâmbăta asta, pe Nicu Covaci, m-am gândit că era neschimbat, că arăta la fel cum arăta şi ultima oară când îl văzusem, adică foarte bine… Parcă timpul ar fi stat în loc. Nici bine n-au început să cânte… am rămas fără cuvinte… Prea frumos… prea frumos pentru a putea fi descris în cuvinte… Trebuie să fi fost acolo, să fi trăit, simţit, auzit… Dar mai aveţi şansa, turneul abia a început!

Din repertoriu (posibil să greşesc un pic ordinea şi nici nu voi menţiona tot, vă las să descoperiţi singuri la concertele care vor urma): Rapsodia Română (evident, nu putea lipsi), intercalată de Anotimpuri, într-o ordine firească… Paparuda… Vara… Toamna… A urmat apoi Anotimpul 5, una dintre piesele mele preferate (căreia i-am făcut şi „videoclip”, pe care îl puteţi vedea aici)… Un prieten, care stătea în faţa mea, se ridicase deja în picioare cu câteva piese înainte, dar la Anotimpul 5 m-am ridicat şi eu, graţie unei doamne mai din faţă care se tot foia şi-mi distrăgea atenţia… M-am ridicat să pot vedea şi auzi mai bine şi m-am dus un pic mai încolo, pe lateral, să nu-i deranjez pe cei din spate… Se auzea şi se vedea mult mai bine, într-adevăr, cu mai puţine interferenţe… După Anotimpul 5 a venit şi Iarna, a fost Nunta… apoi am pierdut şirul…

S-au mai ridicat şi alte persoane şi au venit pe lateral, fie să danseze, fie pur şi simplu să stea şi să privească… Chiar eram curioasă când o să se ridice toată sala în picioare, aşa cum se petrecuse la alte concerte Phoenix…

Deja concertul şi atmosfera erau de nedescris, mult prea frumoase… iar Nicu Covaci ne-a anunţat că abia atunci urma „crema”… Deja era atât de frumos… iar ce-a urmat a fost, într-adevăr, şi mai frumos… Eu una nu m-am mai aşezat înapoi pe scaun… parţial şi din solidaritate cu membrii trupei, care oricum nu au stat nici ei pe scaune…

Un moment emoţionant, cel puţin pentru mine, a fost atunci când Nicu Covaci ne-a reamintit că ei iubesc haiducii… Dar cine nu-i iubeşte?!? … (sunt şi care nu-i iubesc, bineînţeles…) Ne-a explicat ce erau haiducii şi ce făceau ei, căci erau şi copii în sală… Apoi ne-a spus cam aşa, Ia să vedem noi ce se petrece noaptea, în pădure… şi a urmat… În pădurea de la strungă… Fiecare piesă a creat o atmosferă aparte, dar Strunga s-a remarcat într-un fel anume…

Costin Adam, noua voce a trupei Phoenix („nouă” de prin 2014, cam aşa), chiar m-a surprins într-un mod plăcut… Sună foarte bine live şi chiar se potriveşte cu stilul Phoenix! Chiar are voce de… haiduc… O altă surpriză foarte frumoasă a fost şi este violonista, Lavinia Sateanu, care efectiv a încins atmosfera… Cum a spus Nicu Covaci, Phoenix are în componenţă pe cei mai buni dintre cei mai buni… Total de acord!

Un alt moment emoţionant a fost În umbra marelui URSS… De câte ori nu mi-au venit în minte aceste versuri, Stau singur şi mă-ntreb,/ De ce-am plecat de-acasă?, în ultimii 10 ani… Am fost uimită să constat că mi-am amintit toate versurile pe care le ştiam cândva… Am cântat şi eu cu ei… Au fost iarăşi fragmente din George Enescu, intercalate cu melodii Phoenix, iar vioara a sunat de fiecare dată atât de bine!!! Chiar mi-a atins sufletul într-un mod profund (ador vioara, cine mă cunoaşte deja ştie aceasta)…

Phoenix chiar au făcut spectacol, într-un mod profesionist… deşi au ridicat toată sala în picioare abia la final, înainte de ultima piesă, care nu putea fi decât Invocaţie: Fie să renască numai cel ce har/ are de-a renaşte curăţit prin jar…

M-aş fi aşteptat la mai multe bis-uri, sincer, ca în alţi ani… dar poate între timp s-au mai schimbat obiceiurile pe la concerte… De această dată publicul s-a cam grăbit să plece… Au fost, ce-i drept, şi foarte mulţi spectatori „mai în vârstă”, dar şi tineri, copii… La coadă la autografe am văzut chiar mulţi copii, veniţi împreună cu părinţii… iar asta m-a bucurat foarte mult! A întinerit formaţia Phoenix, a întinerit şi publicul… Cum altfel?

Singura mea „dezamăgire”, dacă e să-i zicem aşa, de la acest concert, a fost că abia foarte târziu s-a ridicat toată sala în picioare, abia la final… I-am şi zis unui prieten, care era în preajma mea, Abia acum?… M-am tot gândit înainte de concert dacă de data asta chiar se va sta pe scaune sau nu… Bine că măcar la final s-a ridicat toată sala… La ultima piesă, cu toată sala în picioare, mi-am permis şi eu să dau din pleată sănătos, spre surprinderea/uimirea/stupoarea unora dintre vecinii din public… (ei, au trecut anii, a mai crescut şi pleata…) După ultima piesă au urmat aplauze… şi cam atât… Sala s-a golit destul de repede, şi, din nou spre uimirea mea, nici la culise nu era mare înghesuială… M-am dus în culise pentru a schimba câteva vorbe cu membrii trupei şi pentru câteva poze… M-am bucurat să găsesc nişte oameni frumoşi, cu suflet „mare, bun şi cald”…

Nici de data aceasta nu am avut la mine camera foto, aşa că… nu am făcut poze la concert. Un amănunt pe care l-am remarcat de cum am intrat în sală şi care mi-a plăcut foarte mult: banner-ul cu lup dacic, de pe scenă, absolut superb!!! Chiar merita o fotografie bună, dar cum am cam rămas în urmă cu tehnologia (am aceeaşi cameră foto pe care o aveam şi acum 10 ani), poate îi face careva o fotografie profesionistă şi o distribuie pe internet. Mulţumesc anticipat cui va face acest gest!

A fost o onoare să particip la un asemenea concert… şi sper să mai am astfel de ocazii minunate! 55 ani de existenţă Phoenix… mai bine de jumătate de secol…

Aurul şi Argintul Dacic la Bârlad

Până în data de 23 aprilie a.c. poate fi vizitată, la Muzeul „Vasile Pârvan” din Bârlad, expoziţia Aurul şi argintul antic al României. Expoziţia reuneşte piese din colecţiile mai multor muzee din ţară, dintre care amintim doar câteva: Muzeul Naţional de Istorie a României, din Bucureşti, Complexul Muzeal Naţional „Moldova”, din Iaşi, Muzeul Regiunii Porţilor de Fier, din Drobeta Turnu Severin, Muzeul Naţional Brukenthal, din Sibiu, Muzeul Bucovinei, din Suceava, Complexul Muzeal Judeţean Neamţ, din Piatra Neamţ.

Pentru că văzusem deja faimoasele brăţări dacice din aur, aduse la Muzeul Unirii din Iaşi, în urmă cu mai mulţi ani, precum şi minunatele piese din aur şi argint expuse la Muzeul Naţional de Istorie a României din Bucureşti, mi-am dorit foarte mult să le revăd reunite într-o colecţie îmbogăţită. Aşa că am depus un mic efort şi am făcut drumul până la Bârlad.

Bârladul este un oraş foarte frumos, are cel puţin două parcuri superbe, parcul situat chiar în spatele Muzeului „Vasile Pârvan” şi, desigur, Grădina Publică. Tot în Bârlad mai pot fi admirate şi o mulţime de fete frumoase, unele mai frumoase ca altele…

Am ajuns de dimineaţă în Bârlad şi am luat autobuzul 1, din dreptul gării, până în centrul oraşului, unde se află şi Muzeul „Vasile Pârvan”. Mă gândeam să fac şi fotografii la expoziţie, dar taxa foto fiind de 10 lei pentru doar jumătate de oră, am zis să studiez mai întâi expoziţia şi să iau ulterior decizia de a plăti sau nu taxa foto, ştiind deja exact ce aş fi avut de fotografiat. Dezobişnuită fiind de a călători dis-de-dimineaţă, după ce am studiat exponatele din prima încăpere, deja începusem să resimt oboseala… Am mai parcurs aşa câteva săli până când, deodată, m-am trezit în faţa unui panou mare cât un perete, unde era descris cu lux de amănunte şi cu imagini exemplificative, atât procesul de extracţie al aurului, cât şi cel de prelucrare a sa. Am început prin a citi plină de entuziasm câteva citate din scrierile antice. Redau în cele ce urmează versurile care m-au impresionat profund şi care mi-au alungat instantaneu orice stare de oboseală:

O, Inimosule Hefaistos, puternic foc neistovit,

Strălucitoare pară, daimon ce luminează omenirea,

Tu, făclier cu braţul tare, nemuritorul făurar,

Meşteşugita lumii parte, desăvârşitu-i element,

Cel care mistuie, supune, întrece şi înghite totul!

(…)

Tu eşti acasă pretutindeni, în orice ţară sau cetate

Şi omenescul trup ţi-e vatră, o, zeu voinic şi înzestrat!

(Către Hefaistos, Imn Orfic)

De departe, cel mai mult m-a impresionat respectivul panou, din care am aflat lucruri noi şi fascinante. În mod special, în vitrine nu puteam vedea şi reversul unor exponate, însă pe panou erau imagini exemplificative cu ambele părţi ale unora dintre piesele expuse, lucru care m-a bucurat foarte mult!

De data aceasta nu am mai făcut fotografii, întrucât deja aveam fotografiate, din ocaziile precedente, piesele mele preferate din expoziţie, pe care deja le admirasem la alte muzee din ţară. După aproape 4 ore de vizită a expoziţiei am plecat cu o plăcută impresie şi cu dorinţa de a o revedea cu o următoare ocazie…

Dacă vreţi să vă faceţi cât de cât o idee despre exponate, filmuleţul de pe site-ul Muzeului „Vasile Pârvan” din Bârlad este destul de bun:

Vă recomand cu încredere să vizitaţi atât Bârladul, cât şi această minunată expoziţie!

In Memoriam… Negru (Negură Bunget)

În urmă cu câteva zile s-a stins din viaţă Gabriel Mafa, cunoscut sub pseudonimul Negru, printre altele liderul trupei timişorene de black metal Negură Bunget. Plecarea lui din lumea aceasta a fost o veste neaşteptată, cu totul neaşteptată, poate pentru mulţi… printre care se numără şi subsemnata.

Simt nevoia să fac o scurtă incursiune în trecut cu această ocazie… şi să aduc astfel şi un mic omagiu celui care a fost Negru, pe numele lui Gabriel Mafa, din Negură Bunget, una dintre cele mai reprezentative trupe ale metalului românesc.

Zilele acestea m-a apucat nostalgia… şi, delectându-mă cu momente frumoase, importante, din trecutul meu, am constatat cum că concertele Negură Bunget au marcat şi ele nişte frumoase puncte de reper… În cele ce urmează voi avea în vedere respectivele repere.

În primul rând, unul dintre primele articole scrise de mine şi publicate în suplimentul ziarului Monitorul adolescenţilor avea ca temă un concert Negură Bunget ce tocmai avusese loc. Articolul poate fi citit aici.

A urmat la scurt timp una dintre cele mai frumoase şi mai palpitante perioade din viaţa mea: studenţia! Constat acum cu uimire că atât începutul, cât şi finalul studenţiei mi-au fost „marcate” de câte un concert Negură Bunget… întocmai precum în ritmurile Naturii, unde fiecare început e un sfârşit şi fiecare sfârşit e un nou început…

Îmi amintesc cu încântare de luna noiembrie a anului 2006… mă aflam la început de drum, într-un loc cu totul nou pentru mine… Nu cunoşteam pe nimeni… La concert a fost frumos, dar aglomeraţie mare… După încheierea evenimentului am avut ocazia să cunosc pe cineva drag, care era, ca şi mine, student… Locuiam în aceeaşi zonă, deci ne-am întors împreună spre „casele” noastre… Au fost o seară, sau mai bine zis noapte, şi un drum memorabile… Ninsese, era zăpadă, aşa că, deşi era noapte, era o noapte luminoasă, ceea ce-i sporea farmecul şi sublima frumuseţe… M-a dus pe un drum lăturalnic, retras, alcătuit pe alocuri din alei înguste ce trec prin mijlocul Naturii… Un drum de-a dreptul fermecător… Am fost din nou, pe acel drum, cu câţiva ani în urmă, dar vara, şi ziua, având ocazia să retrăiesc, cu mult amplificate, toate acele momente sublime, de magie şi mister… Momente inefabile, greu de descris în cuvinte, ce rămân veşnic în inima mea…

Pe de altă parte… tot un concert Negură Bunget a marcat şi finalul perioadei propriu-zise de studenţie, de data aceasta într-un oraş care-mi devenise foarte drag… Nu prea mai aveam tragere de inimă să particip la astfel de concerte, dar nu puteam să nu particip la un concert al uneia dintre cele mai cunoscute trupe de metal româneşti în străinătate, care de altfel avea un loc în sufletul meu! Aşa că m-am dus… şi am trăit momente memorabile alături de compatrioţi români… Acela a fost ultimul concert metal la care am plătit bilet şi la care chiar m-am dus cu tot sufletul…

Uitându-mă în urmă… am fost la ceva concerte cu Negură Bunget, mi-e greu să le ţin evidenţa, să le număr pe toate… Chiar am avut ocazia să discut cu Negru de mai multe ori şi mi-a lăsat o impresie chiar foarte bună, deci îşi găsise şi el un loc special în inima mea… Mi-a părut foarte rău să citesc o asemenea veste, cum că a plecat dintre noi, atât de tânăr chiar! Sper să fie cât mai bine în lumea de dincolo, să ajungă într-o lume mai bună decât aceasta pe care a părăsit-o! Nu de alta, dar dacii au fost şi sunt nemuritori şi se duc bucuroşi la zeul lor Gebeleizis atunci când pleacă din această lume, aşa-i? ;) Să nădăjduim că este şi va fi bine acolo unde s-a dus… Odihneşte-te în pace, Gabriel şi… la un moment dat o să ne reîntâlnim cu toţii în lumea de dincolo…

LA MULŢI ANI tuturor românilor!

…sau, aş spune, LA MULŢI ANI tuturor daco-românilor!

In Memoriam… Mădălina Manole

Nu cred că are sens să vin acum cu informaţii „enciclopedice” despre Fata cu părul de foc. Pentru că se ocupă de acest lucru alţii, şi nu aceasta-mi este intenţia, în acest scurt articol… Am avut şi eu un şoc, ca mulţi alţii, aflând că Mădălina Manole nu mai este printre cei vii. Am crescut, într-un fel, cu unele piese de-ale ei… şi fiind mereu comparată cu ea, datorită numelui. Ca multe alte Mădăline, de altfel…

Ce să spun… e trist… şi parcă nu mi-a venit să cred… Am ascultat ore în şir câteva piese vechi de-ale ei, cele cu care am rămas, cele care îmi plăceau în copilărie… Trist. Atât pot spune.

Zeii să te aibă în pază, Mădălina (Magdalena – Anca)!

…

Probabil cea mai cunoscută piesă… sau, cel puţin, o piesă al cărei refren mi-a rămas mult timp în minte… este cea conţinând versurile Fată dragă, nu fi tristă… fiindcă e păcat!

(sper să fi nimerit varianta cea mai veche)

…

Cam din aceeaşi perioadă:

…

O altă piesă care a rămas imprimată în memoria multora:

…

Şi… o piesă pe care a încercat cineva să mi-o trimită mai devreme… tare frumoasă şi ea.