Feeds:
Posts
Comments

Până în data de 23 aprilie a.c. poate fi vizitată, la Muzeul „Vasile Pârvan” din Bârlad, expoziţia Aurul şi argintul antic al României. Expoziţia reuneşte piese din colecţiile mai multor muzee din ţară, dintre care amintim doar câteva: Muzeul Naţional de Istorie a României, din Bucureşti, Complexul Muzeal Naţional „Moldova”, din Iaşi, Muzeul Regiunii Porţilor de Fier, din Drobeta Turnu Severin, Muzeul Naţional Brukenthal, din Sibiu, Muzeul Bucovinei, din Suceava, Complexul Muzeal Judeţean Neamţ, din Piatra Neamţ.

Pentru că văzusem deja faimoasele brăţări dacice din aur, aduse la Muzeul Unirii din Iaşi, în urmă cu mai mulţi ani, precum şi minunatele piese din aur şi argint expuse la Muzeul Naţional de Istorie a României din Bucureşti, mi-am dorit foarte mult să le revăd reunite într-o colecţie îmbogăţită. Aşa că am depus un mic efort şi am făcut drumul până la Bârlad.

Bârladul este un oraş foarte frumos, are cel puţin două parcuri superbe, parcul situat chiar în spatele Muzeului „Vasile Pârvan” şi, desigur, Grădina Publică. Tot în Bârlad mai pot fi admirate şi o mulţime de fete frumoase, unele mai frumoase ca altele…

Am ajuns de dimineaţă în Bârlad şi am luat autobuzul 1, din dreptul gării, până în centrul oraşului, unde se află şi Muzeul „Vasile Pârvan”. Mă gândeam să fac şi fotografii la expoziţie, dar taxa foto fiind de 10 lei pentru doar jumătate de oră, am zis să studiez mai întâi expoziţia şi să iau ulterior decizia de a plăti sau nu taxa foto, ştiind deja exact ce aş fi avut de fotografiat. Dezobişnuită fiind de a călători dis-de-dimineaţă, după ce am studiat exponatele din prima încăpere, deja începusem să resimt oboseala… Am mai parcurs aşa câteva săli până când, deodată, m-am trezit în faţa unui panou mare cât un perete, unde era descris cu lux de amănunte şi cu imagini exemplificative, atât procesul de extracţie al aurului, cât şi cel de prelucrare a sa. Am început prin a citi plină de entuziasm câteva citate din scrierile antice. Redau în cele ce urmează versurile care m-au impresionat profund şi care mi-au alungat instantaneu orice stare de oboseală:

O, Inimosule Hefaistos, puternic foc neistovit,

Strălucitoare pară, daimon ce luminează omenirea,

Tu, făclier cu braţul tare, nemuritorul făurar,

Meşteşugita lumii parte, desăvârşitu-i element,

Cel care mistuie, supune, întrece şi înghite totul!

(…)

Tu eşti acasă pretutindeni, în orice ţară sau cetate

Şi omenescul trup ţi-e vatră, o, zeu voinic şi înzestrat!

(Către Hefaistos, Imn Orfic)

De departe, cel mai mult m-a impresionat respectivul panou, din care am aflat lucruri noi şi fascinante. În mod special, în vitrine nu puteam vedea şi reversul unor exponate, însă pe panou erau imagini exemplificative cu ambele părţi ale unora dintre piesele expuse, lucru care m-a bucurat foarte mult!

De data aceasta nu am mai făcut fotografii, întrucât deja aveam fotografiate, din ocaziile precedente, piesele mele preferate din expoziţie, pe care deja le admirasem la alte muzee din ţară. După aproape 4 ore de vizită a expoziţiei am plecat cu o plăcută impresie şi cu dorinţa de a o revedea cu o următoare ocazie…

Dacă vreţi să vă faceţi cât de cât o idee despre exponate, filmuleţul de pe site-ul Muzeului „Vasile Pârvan” din Bârlad este destul de bun:

Vă recomand cu încredere să vizitaţi atât Bârladul, cât şi această minunată expoziţie!

În urmă cu câteva zile s-a stins din viaţă Gabriel Mafa, cunoscut sub pseudonimul Negru, printre altele liderul trupei timişorene de black metal Negură Bunget. Plecarea lui din lumea aceasta a fost o veste neaşteptată, cu totul neaşteptată, poate pentru mulţi… printre care se numără şi subsemnata.

Simt nevoia să fac o scurtă incursiune în trecut cu această ocazie… şi să aduc astfel şi un mic omagiu celui care a fost Negru, pe numele lui Gabriel Mafa, din Negură Bunget, una dintre cele mai reprezentative trupe ale metalului românesc.

Zilele acestea m-a apucat nostalgia… şi, delectându-mă cu momente frumoase, importante, din trecutul meu, am constatat cum că concertele Negură Bunget au marcat şi ele nişte frumoase puncte de reper… În cele ce urmează voi avea în vedere respectivele repere.

În primul rând, unul dintre primele articole scrise de mine şi publicate în suplimentul ziarului Monitorul adolescenţilor avea ca temă un concert Negură Bunget ce tocmai avusese loc. Articolul poate fi citit aici.

A urmat la scurt timp una dintre cele mai frumoase şi mai palpitante perioade din viaţa mea: studenţia! Constat acum cu uimire că atât începutul, cât şi finalul studenţiei mi-au fost „marcate” de câte un concert Negură Bunget… întocmai precum în ritmurile Naturii, unde fiecare început e un sfârşit şi fiecare sfârşit e un nou început…

Îmi amintesc cu încântare de luna noiembrie a anului 2006… mă aflam la început de drum, într-un loc cu totul nou pentru mine… Nu cunoşteam pe nimeni… La concert a fost frumos, dar aglomeraţie mare… După încheierea evenimentului am avut ocazia să cunosc pe cineva drag, care era, ca şi mine, student… Locuiam în aceeaşi zonă, deci ne-am întors împreună spre „casele” noastre… Au fost o seară, sau mai bine zis noapte, şi un drum memorabile… Ninsese, era zăpadă, aşa că, deşi era noapte, era o noapte luminoasă, ceea ce-i sporea farmecul şi sublima frumuseţe… M-a dus pe un drum lăturalnic, retras, alcătuit pe alocuri din alei înguste ce trec prin mijlocul Naturii… Un drum de-a dreptul fermecător… Am fost din nou, pe acel drum, cu câţiva ani în urmă, dar vara, şi ziua, având ocazia să retrăiesc, cu mult amplificate, toate acele momente sublime, de magie şi mister… Momente inefabile, greu de descris în cuvinte, ce rămân veşnic în inima mea…

Pe de altă parte… tot un concert Negură Bunget a marcat şi finalul perioadei propriu-zise de studenţie, de data aceasta într-un oraş care-mi devenise foarte drag… Nu prea mai aveam tragere de inimă să particip la astfel de concerte, dar nu puteam să nu particip la un concert al uneia dintre cele mai cunoscute trupe de metal româneşti în străinătate, care de altfel avea un loc în sufletul meu! Aşa că m-am dus… şi am trăit momente memorabile alături de compatrioţi români… Acela a fost ultimul concert metal la care am plătit bilet şi la care chiar m-am dus cu tot sufletul…

Uitându-mă în urmă… am fost la ceva concerte cu Negură Bunget, mi-e greu să le ţin evidenţa, să le număr pe toate… Chiar am avut ocazia să discut cu Negru de mai multe ori şi mi-a lăsat o impresie chiar foarte bună, deci îşi găsise şi el un loc special în inima mea… Mi-a părut foarte rău să citesc o asemenea veste, cum că a plecat dintre noi, atât de tânăr chiar! Sper să fie cât mai bine în lumea de dincolo, să ajungă într-o lume mai bună decât aceasta pe care a părăsit-o! Nu de alta, dar dacii au fost şi sunt nemuritori şi se duc bucuroşi la zeul lor Gebeleizis atunci când pleacă din această lume, aşa-i? ;) Să nădăjduim că este şi va fi bine acolo unde s-a dus… Odihneşte-te în pace, Gabriel şi… la un moment dat o să ne reîntâlnim cu toţii în lumea de dincolo…

…sau, aş spune, LA MULŢI ANI tuturor daco-românilor!

Conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, drog (plural: droguri) înseamnă „Substanţă de origine vegetală, animală sau minerală care se întrebuinţează la prepararea unor medicamente şi ca stupefiant”, unde stupefiant înseamnă „(Substanţă medicamentoasă) care inhibă centrii nervoşi, provocând o stare de inerţie fizică şi psihică şi care, folosită mult timp, duce la obişnuinţă şi la necesitatea unor doze crescânde; (substanţă) care, prin folosire repetată, dă naştere fenomenului de obişnuinţă; drog.”. De asemenea, termenului de substanţă îi sunt atribuite mai multe înţelesuri, printre care „Parte esenţială, principală, constitutivă a unui lucru.”. Condensând toate acestea într-o singură definiţie, relevantă pentru articolul de faţă, am putea spune că se numeşte drog acea substanţă (parte esenţială, constitutivă a unui lucru) care, folosită în mod repetat, duce la obişnuinţă şi la necesitatea unor doze crescânde.

 

Ştim cu toţii, fie din propria experienţă, fie din auzite, modul în care se manifestă dependenţa de droguri. Un exemplu des întâlnit este tutunul: sunt extrem de mulţi fumători care, odată ce s-au apucat de fumat, găsesc extrem de greu să se lase. Iar de multe ori nici nu vor să facă asta, considerându-l fie „un viciu util”, fie un „medicament indispensabil”: fumează fie pentru că pur şi simplu „se simt mai bine” făcând asta, fie în scopuri mai precise, precum „alungarea tristeţii” sau „alungarea plictiselii”. Cafeaua, în momentul în care a devenit o obişnuinţă şi nu putem începe ziua fără a o consuma, este, în egală măsură, un drog. Iar dacă ajungem la combinaţia indispensabilă „cafea + ţigară”, atunci lucrurile sunt cu atât mai grave. Dar ce înseamnă „indispensabil” în acest context? Indispensabil, adică devenit drog, nu înseamnă numai şi numai consumul zilnic, sau de mai multe ori pe zi, a substanţelor de care suntem dependenţi. Nu, consumul care denotă dependenţa poate fi atât zilnic, cât şi…săptămânal (de exemplu), atâta timp cât nevoia de a consuma substanţa respectivă se manifestă în mod constant, iar refuzul de a consuma substanţa nocivă (de a cărei nocivităţi suntem, adeseori, inconştienţi; iar dacă suntem conştienţi şi nu facem nimic pentru a ne elibera de viciul respectiv, atunci lucrurile sunt şi mai grave) are efecte neplăcute asupra noastră (uneori şi asupra celorlalţi, dacă lipsa drogului se manifestă în mod violent).

 

Cum începe consumul de droguri? Simplu! Din curiozitate, sau „date fiind circumstanţele”. Ca şi în cazul unor substanţe suficient de toxice şi de periculoase pentru a fi mai greu accesibile, sau interzise prin lege, consumul de tutun, sau fumatul, poate începe în adolescenţă, de multe ori fiind datorat mediului social în care individul în cauză îşi desfăşoară activitatea. Astfel, mulţi tineri încep să fumeze de la vârste fragede (uneori chiar şi înainte de vârsta de 10 ani!!!) pentru că aşa au văzut la ceilalţi tineri din anturajul lor, ba uneori chiar preluând exemplul părinţilor sau al altor rude apropiate. Odată început consumul şi repetat în mod constant, devine o obişnuinţă, iar individul în cauză este determinat să consume substanţa în doze tot mai mari, sau tot mai puternice. De ce am spus „sau”? Pentru că, uneori, o doză mai mică dar mai puternică dintr-o substanţă similară poate înlocui cu succes o doză mai mare din aceeaşi substanţă. Însă asta nu schimbă în mod semnificativ dependenţa de drogul nociv în sine. La vârste mai înaintate, unii ajung să se mulţumească cu o cantitate mai mică sau mai slabă din drog, atâta timp cât este administrată în mod constant. 

Tutunul, un drog "permis"

 Concret: dacă unii încep să fumeze la 12 ani, pot ajunge, treptat, ca în jurul vârstei de 18 ani, în anumite circumstanţe, să fumeze chiar câte un pachet de ţigări de zi! După un timp, independent de apariţia anumitor boli (pentru că unii se mai şi îmbolnăvesc, dar aceasta nu îi convinge să renunţe la viciu), subiecţii pot „să scadă doza”: fie fumând ţigări mai puţine, dar mai puternice, fie fumând o cantitate similară de ţigări „light” (sau o altă varietate de ţigări considerate ca fiind „mai slabe”), fie fumând altceva (de exemplu, narghilea) în loc de ţigări, fie pur şi simplu fumând mai rar şi mai puţin. Mulţi consideră aceasta ca fiind o victorie asupra propriei dependenţe, însă într-un fel poate fi ceva normal pentru drogurile „mai slabe”, ca organismul să devină la un moment dat „saturat” şi să ceară doar câte o „doză de întreţinere”, din când în când. Deci lucrurile nu stau bine nici aşa. Pentru a da un exemplu asemănător: în cazul multor tratamente, fie naturiste, fie medicamentoase, pacientului i se cere să ia, pentru o anumită perioadă de timp, „o doză forte”, o doză mare de substanţă, urmând ca, după un anumit timp, să scadă doza. Motivele sunt similare: odată obişnuit organismul, fie cu o substanţă nocivă, fie cu una mai puţin nocivă sau poate chiar sănătoasă (de exemplu: plantele medicinale administrate în mod corect), nu îi mai sunt necesare decât doze mai mici, „de întreţinere”, pentru a continua procesele deja începute. Aşadar, acestea fiind spuse, a scădea (mai ales când vine „de la sine”) doza dintr-un drog nu înseamnă o victorie asupra drogului, cât înseamnă că organismul a cedat şi se mulţumeşte cu doze mai mici pentru a întreţine „problema”. Oare de ce ajung cei grav dependenţi de alcool în centre speciale de dezalcoolizare? Pentru că, odată ce ajungi dependent de ceva, nu e uşor să scapi, mai ales definitiv, de dependenţă. Odată „murdărit” organismul, simpla oprire a sursei de „mizerie”, sau administrarea „de mizerii mai mici” din când în când, nu este o soluţie de curăţare.

 

Să ne imaginăm o bucată de pânză albă, curată şi frumos strălucitoare. La un moment dat o stropim cu puţin noroi. Apoi, văzând că, per ansamblu, a rămas albă şi strălucitoare, continuăm s-o stropim cu noroi. Şi o stropim cu din ce în ce mai mult noroi. Continuând operaţiunea un timp destul de îndelungat, începem chiar să uităm că acea pânză a fost cândva albă, curată şi frumos strălucitoare, ba chiar începem să credem că a fost mereu murdară… şi că toate pânzele din lume sunt cel puţin la fel de murdare. Odată ce pânza a devenit plină de noroi, este suficient să o stropim doar din când în când cu noroi, pentru a-i menţine starea în care se află. Însă, pentru a aduce pânza la starea ei iniţială, pe care uneori ne e şi greu să ne-o imaginăm sau să ne-o amintim, este nevoie să muncim din greu. În primul rând, trebuie să ne oprim din a o stropi cu noroi şi, mai ales, de a renunţa la o a mai stropi vreodată cu noroi. Ei, acum să ne imaginăm că pânza albă e organismul nostru, sau structura noastră, iar noroiul… diversele substanţe nocive care pot exista. Stropitul cu noroi e fumatul, sau… de ce nu, băutul cafelei în fiecare dimineaţă. Ne putem întreba: ce-am făcut cu noi înşine, cum am ajuns să fim atât de… murdari?

 

Acum, că am punctat nişte aspecte generale despre cum se manifestă drogurile şi dependenţa de ele, putem trece, în sfârşit (dar sfârşitul nu e aici şi, oricum, orice sfârşit e un nou început), la subiectul din titlu: muzica… rock… sau metal.

 

Muzica rock, sau metal, un drog? De ce?!? Cum adică, de ce? Păi, simplu: am observat, atât din experienţă proprie, cât şi prin observarea atentă a unor persoane din jurul meu, faptul că muzica de acest gen se manifestă ca un drog. Nu vă vine să credeţi? Nu-i nimic, nici mie nu mi-a venit să cred… la un moment dat. Dar, cum bine spune o vorbă românească, uneori trebuie să te loveşti de pragul de sus, pentru a-l vedea pe cel de jos. Şi… că tot veni vorba… cel de jos… cea mai mare păcăleală pe care cel de jos ne-o poate face e să ne facă să credem că el nu există. Şi nu numai să ne facă să credem că el, cel de jos, nu există, ci să ne facă să credem că nici întregile sale cete de demoni, mai mici sau mai mari, nu există… Aşa-i că mulţi dintre voi aţi căzut în plasă, v-aţi lăsat păcăliţi? Sigur că da, unii râd în hohote citind aceste rânduri, dar… oare ce fel de râs este acesta? Chiar vi se pare amuzant? Nu e deloc amuzant să te laşi păcălit. Mai grav e că se amuză cei care râd satisfăcuţi pe seama păcălelii.

 

Oare chiar nu există Bine şi Rău? Ia gândiţi-vă un pic… da, voi, cei care sunteţi agnostici, sau atei, în mod special… dar nu numai voi… câteva momente de introspecţie sunt utile oricui. Aţi fost vreodată fascinaţi de frumuseţile Naturii? 

Răsărit de Soare

 Aţi privit măcar o dată, plini de admiraţie, cerul? Fie că l-aţi contemplat noaptea, plin de stele, fie la apusul sau răsăritul Soarelui, plin de culori… V-aţi gândit măcar o dată cât de frumos este curcubeul, sau cât de frumoase sunt oricare alte aspecte ale Naturii eterne? Dacă puteţi răspunde afirmativ măcar la una dintre aceste întrebări, atunci înseamnă că ştiţi răspunsul… În Natură se găseşte poate cel mai uşor perfecţiunea Divină, perfecţiunea şi frumuseţea care se află în fiecare dintre noi, dar pe care unii nu ştiu s-o preţuiască… de multe ori din ignoranţă, de mai puţine ori din rele intenţii. Oare legile Naturii sunt aşa, anapoda, aleatorii? Oare totul se manifestă cum apucă, fără nici o noimă? Păi dacă ar fi aşa… ia gândiţi-vă un pic! Încercaţi să priviţi lumea din jurul vostru aşa cum o priveaţi când eraţi copii, cu o inimă uşoară, atunci când eraţi asemenea pânzei albe, curate şi frumos strălucitoare, amintite în exemplul de mai înainte. Ce sentimente vă trezeşte un apus de Soare, cu acele culori care îmbracă Cerul? Dar… să găsiţi la marginea drumului un om aproape mort, plin de sânge, cu hainele rupte? Sau… dacă încă nu aţi observat diferenţa… cum v-aţi simţi dacă dintr-o dată aţi pierde absolut tot ce aveţi, nu aţi mai rămâne decât cu hainele de pe voi? Chiar credeţi că nu există Dumnezeu (sau Zei, sau orice entitate / orice entităţi superioare, Divine, la alegere), că nu există diavol (sau demoni, sau orice entităţi inferioare, la alegere)? Poate că nu am dat cele mai bune exemple, dar… viaţa are singură exemplele ei, cele mai potrivite pentru fiecare dintre noi. Nimic, absolut nimic, nu este aleatoriu.

 

Revenind la droguri… şi la muzica rock… sau muzica metal… Câţi dintre voi aţi început să cunoaşteţi muzica rock, sau muzica metal, după caz, începând cu „piese mai uşoare”? Probabil că cei mai mulţi au început să asculte rock, sau metal, pornind de la genuri sau trupe mai accesibile, „mai uşoare” (cum ar fi: balade rock, gothic rock, gothic metal, hard rock, chiar heavy metal; Metallica, H.I.M., Therion, Guns’n’Roses, Iron Maiden)… mai sunt şi unii, în a căror familie oricum se asculta rock sau metal, iar aceştia au „degustat” mult mai uşor trupele şi genurile „mai agresive” (de exemplu: Slayer, Pantera, Cannibal Corpse; death metal, grindcore). [A nu se lua ad-litteram categorisirea aceasta, fiind doar orientativă.] Apoi, după un timp, au început să fie capabili „să digere” trupe sau genuri din ce în ce mai agresive… sau mai depresive (vezi trecerea de la gothic/doom la suicide black metal). Oare nu este ceva similar consumului de droguri, când subiecţii simt nevoia unor doze mai mari sau mai intense de drog? Şi… totuşi… cum se ajunge aici? Unii încep să asculte rock sau metal datorită modei, pentru că e „cool”, alţii datorită anturajului, pentru că ştiu şi pe alţii care ascultă acest gen de muzică. Cum se manifestă, la început? Prima reacţie a multora este cea de respingere, în special atunci când „primesc” deodată piese mai agresive şi „mai greu digerabile”… dar, cu timpul, „se obişnuiesc” şi începe să le placă… ba chiar încep să caute piese şi trupe din ce în ce mai „greu digerabile”, mai underground, mai „necomerciale”. Nu sunt puţini cei care găsesc în ascultatul muzicii rock, sau metal, un refugiu, asemenea dependenţilor de droguri, care şi ei găsesc un refugiu în consumul de droguri. Iar fumatul e şi el destul de aproape, unii apucându-se de fumat pe fondul unor probleme emoţionale şi nefiind capabili, sau nevrând, ulterior, să se mai lase. Refugiu? Da. Cei mai mulţi vor fi de acord cu mine, că atunci când ascultă muzică rock, sau metal, aceasta îi calmează. Sau, cel puţin, la început îi calma. Ca şi fumatul. Mulţi spun că dacă fumează o ţigară „se calmează”. Sau, să fie oare demonii din ei şi din jurul lor care, primindu-şi „ofranda”, se liniştesc? Multe studii spun că plantele, în prezenţa muzicii rock, sau metal, încep să se ofilească, să fie vlăguite… Oare, dacă asupra plantelor muzica rock / metal are acest efect, asupra noastră nu? Şi, mai mult decât atât, a se căuta Mesajele ascunse din apă (titlul în engleză: The Hidden Messages in Water, Messages from Water), de Masaru Emoto, în care acesta ilustrează reacţia apei la diferite melodii şi la diferite genuri muzicale…

"Iubire"

 A se vedea ce cristale armonioase formează apa atunci când i se pune muzică clasică, de exemplu, sau când îi sunt asociate cuvinte frumoase, precum iubire. Şi a se vedea, prin contrast, reacţia apei la sunetele produse de muzica agresivă: cristalele formate sunt foarte dizarmonioase (nu întâmplător au Dimmu Borgir o piesă numită Master of Disharmony). În mod similar, nici cuvintele precum ură sau proasto nu au un efect armonizator asupra apei, ci dimpotrivă. Şi ce? Apa cunoaşte limbi străine? Oare de unde cunoaşte ea înţelesul cuvintelor? În mod misterios, se pare că apa înţelege orice cuvânt, sau, poate, mai bine zis, orice încărcătură emoţională a cuvintelor. Pentru că, atât prin muzică, cât şi prin cuvinte, sunt transmise emoţii, emoţii care pot fi fie negative, fie pozitive. Da, apa le receptează foarte bine. Iar corpul uman este alcătuit în proporţie de peste 80% din apă. 

Formă de cristalizare a apei care "a ascultat" Heavy Metal

 Aşadar, dacă noi, cu mintea, nu percepem efectele devastatoare pe care un cuvânt sau o serie de sunete le poate produce asupra noastră, organismul nostru are grijă să le recepteze, iar efectele apar, treptat, la nivelul întregii noastre fiinţe. De ce oare, la început, o piesă death metal, sau grind, sau suicide death metal, sau ce genuri mai puteţi aduce ca exemple, vi se părea prea agresivă sau prea depresivă, şi nu o puteaţi asculta? Şi de ce oare, după un timp, aţi devenit capabili de a o asculta, ba chiar a început şi să vă placă? Pentru că, între timp, aţi devenit mai puţin perceptiv, sunetele pe care organismul vostru le-a receptat v-au „educat” în acest sens. Cum spunea definiţia aceea din DEX? Stupefiant înseamnă „(Substanţă) care inhibă centrii nervoşi, provocând o stare de inerţie fizică şi psihică şi care, folosită mult timp, duce la obişnuinţă şi la necesitatea unor doze crescânde. Oare nu vă regăsiţi aici? Să luăm un exemplu: un individ, trecând printr-o perioadă nu foarte roz, ascultă cu plăcere Anathema. Piesele acestei trupe îl fac să se simtă mai bine, îl fac să se simtă înţeles, într-un fel. Poate că, după o vreme, perioada mai dificilă din viaţa individului a trecut, dar el s-a ataşat de muzică, îi place senzaţia pe care muzica i-o dă, şi o ascultă în continuare. Peste un timp va căuta şi alte trupe similare, din acelaşi gen, ba chiar va „intra mai adânc”, ascultând My Dying Bride, spre exemplu. Desigur, individul nostru nu ar căuta să asculte muzică „şi mai profundă” dacă nu ar simţi această nevoie. După cum nici dependentul de droguri nu ar creşte doza dacă nu ar simţi nevoia. Încet, încet, se ajunge şi la suicide black metal, sau ce alte genuri „şi mai profunde” s-ar putea găsi. Şi, desigur, cum să renunţi la o asemenea muzică, muzică ce ţi-a oferit totul, muzică ce te-a făcut „să simţi cu adevărat”? Dar oare chiar „simţi cu adevărat” ascultând asemenea muzică? Nu cumva anumite simţuri, percepţii, sau cum vrei să le spui, ţi-au fost inhibate, încetul cu încetul, permiţându-ţi să asculţi piese sau trupe care la început ţi se păreau inaccesibile? Unde vrei să ajungi, făcând aceasta? Crezi oare că ce faci tu, după acest model, înseamnă a-ţi depăşi limitele? A-ţi depăşi limitele spre ce, spre tărâmurile inferioare? Dar ce limite sunt acestea, dacă le depăşeşti (sau le depăşeai până acum) inconştient, fără acordul tău conştient? Oare chiar eşti (erai) conştient de ceea ce faci? Oare nu cumva eşti (erai) purtat în inerţie? Gândeşte-te la toate acestea… şi gândeşte-te bine ce vrei să faci cu viaţa ta… pentru că nimic nu e imposibil, iar orice obstacol poate fi depăşit, în mod conştient şi cu voinţă. Şi mă refer la obstacolele spre ceva măreţ, înălţător, căci cele spre lumea de jos sunt false obstacole… În fond şi la urma urmei, entităţile inferioare abia aşteaptă să se hrănească cu energia ta, altfel ele cum ar mai trăi? Şi, totuşi, oare te-ai născut aici şi acum, în această viaţă, doar pentru a servi ca sursă energetică tărâmurilor inferioare? Nu te minţi pe tine însuţi… Ridică-te… pentru că poţi face aceasta.

 

Un alt fenomen interesant… multe persoane inteligente, deci cu un real potenţial spre a face ceva valoros cu viaţa lor, au fost prinse în mrejele muzicii rock, sau metal. Pe nesimţite. Li s-a părut că găsesc acolo ceea ce căutau, de fapt. Să luăm un alt exemplu: de această dată, subiectul nostru este pasionat de ocultism, de esoterism, eventual are şi unele abilităţi înnăscute spre acestea… şi… oare ce gen de muzică ascultă? Aţi ghicit (sau nu): black metal. Pentru că da, în această muzică subiectul nostru găseşte ceva spiritual, găseşte aici răspunsul la multe din întrebările sale. Sau, cel puţin, are această impresie. Ori, dacă doriţi, mai luăm încă un exemplu, un alt individ, cu pasiuni şi aspiraţii similare, care ascultă, ghiciţi ce… heavy metal! Da, pentru că Iron Maiden, de exemplu, au atâtea piese care tratează anumite subiecte „mai spirituale”… Mai spirituale decât ce? Sunt oare ele cu adevărat spirituale? Sau sunt doar… în aparenţă. Şi ce se ascunde oare sub această aparenţă? Hmmm, ce mascotă „drăguţă” au cei de la Iron Maiden, ce „simpatic” este Eddie! Oare digerând „spiritualitatea” propusă de Iron Maiden vom ajunge şi noi ca Eddie? Brrrr, fără intenţia de a jigni pe nimeni, dar nu cred că vă doriţi cu adevărat asemenea lucruri. Cât despre Dimmu Borgir, sau Taake, (pentru necunoscători: ambele trupe cântă black metal) se ştie ce fel de „spiritualitate” promovează, pentru că o recunosc în mod deschis, şi fără reţineri. Apropo: am avut ocazia de a asista şi la un concert Taake şi, credeţi-mă pe cuvânt (hmmm, greu de cerut aşa ceva unor eterni sceptici, nu-i aşa?), nu vreţi să fi fost acolo! Pentru că am fost şi am văzut cum stau lucrurile. Slavă Zeilor (sau Slavă Domnului, sau Slavă… – a se citi numele oricăror / oricărei divinităţi sau entităţi superioare la alegere) că am fost suficient de lucidă pentru a-mi da seama ce se petrece, sau, cel puţin, pentru a-mi face cât de cât o idee. Ştiu că unii deja se gândesc că urmează nişte aberaţii (eventual „nişte aberaţii cu tentă cre(ş)tină”), dar… gândiţi-vă bine! Sau, mai bine spus, deschideţi-vă inima şi încercaţi să ascultaţi muzica, împreună cu mesajul ei, cu inima, cu sufletul, şi nu cu mintea! Încercaţi să fiţi la fel de deschişi ca atunci când eraţi copii, ca atunci când priveaţi lumea din jur cu entuziasm, când totul în jur vi se părea frumos (sau, altfel spus, ca atunci când vedeaţi scânteia Divină în tot ceea ce vă înconjoară), ca atunci când eraţi precum acea pânză albă, curată şi frumos strălucitoare!

 

Nici nu este greu să vă daţi seama ce anume poate să transmită Høst (pentru necunoscători: vocalistul trupei Taake) în concertele sale, în condiţiile în care declară, fără nici o reţinere, în mod cât se poate de clar, că prin muzica sa promovează Răul. Şi nu luaţi asta în derâdere, pentru că este cât se poate de serios când o spune. Sau… cât de serios poate fi un om aflat în stare de ebrietate. A se căuta interviuri, de exemplu pe YouTube. 

Concert Taake în Bergen, 23.05.2010

 Aşadar, la ce vă aşteptaţi să vedeţi / să simţiţi / să percepeţi la un concert Taake? Am făcut poze, am şi filmat, dar încă mă mai gândesc dacă să „dau drumul” filmărilor pe YouTube, să le vadă şi alţii care nu au avut această ocazie de a fi acolo, sau nu. Totuşi nu, pentru că nu doresc să mai promovez aşa ceva, aşa ceva însemnând: Răul, agresivitatea, ignoranţa, ura, haosul … iar lista cuvintelor care tulbură apa (a se vedea Masaru Emoto) poate continua. Am făcut-o destul, mai mult sau mai puţin inconştient. Ce vreţi să vedeţi? Høst intrând într-un fel de transă malefică, receptând şi transmiţând Rău, malefic, în toată sala de concert, şi nu numai? Sigur că da, unii ar zice „Oaaaaau, cât de tare!!!” la aşa ceva… sau ar rămâne fără cuvinte… cum am rămas şi eu fără cuvinte, însă poate nu din aceleaşi motive. Nu, nu vreau să spun nimic din categoria „huooo sataniştii”, pentru că nu văd ce rost ar avea. Erau în sala aceea de concert o mulţime de oameni care nu erau conştienţi de ceea ce se întâmpla, cu adevărat, acolo. După cum o mulţime de alte trupe, din întreaga lume, imită, mai mult sau mai puţin, sau urmează modelul trupelor black metal norvegiene. Exact ca atunci când arunci o piatră în apă… aşa şi undele black metalului au fost transmise în întreaga lume. Însă, dragii mei, gândiţi-vă bine, ce anume căutaţi şi ce anume vă doriţi. Ce fel de spiritualitate, mai ales. Pentru că, dacă vă doriţi ceva cu adevărat autentic şi înălţător, atunci NU black metalul este calea. Şi nici pagan black metalul, nici viking metalul. Vă adresez întrebarea clasică: credeţi oare că strămoşii noştri, să zicem daci, ascultau sau cântau black metal (sau orice alt gen de rock sau metal) atunci când practicau spiritualitatea? Răspunsul e evident, îl ştiţi şi voi, fiind o întrebare mai degrabă retorică. Dar, atunci, de ce faceţi voi lucrul acesta? Este, sper, destul de clar că nu poţi promova spiritualitatea ancestrală într-un mod autentic, asociind-o unor sunete cu rezonanţă atât de joasă… pentru că asta nu înseamnă altceva decât a o altera şi a o transmite într-un mod deficitar, poate chiar nociv. Iar dacă intenţiile voastre de a promova spiritualitatea ancestrală, dacică, să zicem, sunt bine-intenţionate, atunci sunt convinsă că veţi găsi modalităţi mult mai bune de vă trezi pe voi înşivă, cât şi pe ceilalţi, astfel încât să vedeţi adevăratele valori şi adevăratele virtuţi. Pentru că nu poţi alătura Răul Binelui, fără să lipseşti Binele de o parte a sa. Iar acestea nu sunt basme sau poveşti. Amintiţi-vă de pânza aceea albă, curată şi frumos strălucitoare, de care vorbeam mai devreme… de ea aveţi nevoie pentru a distinge între ceea ce este frumos, autentic, şi ceea ce este… murdar.

 

Cât despre celălalt exemplu, privind „spiritualitatea” din muzica rock / metal, şi anume Iron Maiden, nu mai sunt prea multe de zis. Îmi amintesc că purtam cândva nişte discuţii extrem de interesante, pe teme destul de spirituale, cu fani ai New Wave of British Heavy Metal. Iar aspiraţii spirituale există destul de mult în cercurile rockereşti sau metaliste. Tind să cred că entităţile inferioare, malefice (reamintesc faptul că cea mai mare păcăleală pe care aceste entităţi demoniace ne-o pot face este să ne convingă să credem că ele nici nu există!) au o plăcere deosebită în a atrage în mrejele lor şi în a consuma în mod special energia acelora care au deja anumite aspiraţii spirituale şi care, căzând în mrejele lor, aleg astfel un drum greşit… Căci dacă un orb conduce pe alt orb, vor cădea amândoi în prăpastie! Iar asta e valabil nu doar pentru fanii NWOBHM, ci şi pentru fanii black metal, sau gothic metal, sau orice alt gen de rock sau de metal, care se ştiu că au anumite aspiraţii spirituale, sau chiar anumite înclinaţii înnăscute spre aşa ceva. Revenind la Iron Maiden, au concertat şi în Bergen, chiar cu puţine zile înainte de a ajunge pe scenă la Cluj Napoca, şi, vrând nevrând, am ajuns să-i văd şi pe ei în concert. Nu credeam că voi ajunge să fac şi asta, dar s-a întâmplat. Pur şi simplu atracţia către cetate, către inima oraşului Bergen, a fost prea mare pentru a-i putea rezista. M-am simţit atrasă acolo de nişte forţe misterioase şi, până la urmă, am cedat tentaţiei. Asta în condiţiile în care, luând tramvaiul spre centru (aveam de făcut nişte cumpărături), cam o treime dintre indivizii din tramvai aveau pe ei tricouri cu Iron Maiden, iar un sfert tricouri cu alte trupe, de exemplu Metallica. Am coborât la o staţie, înainte de zona centrală, am făcut nişte cumpărături, m-am gândit bine, apoi am luat un următor tramvai, spre centru. Condiţiile: aceleaşi. Tricouri cu Iron Maiden oriunde vedeai cu ochii. Ajunsă în centru, din nou, plin de metalişti şi de tricouri cu Iron Maiden, oriunde vedeai cu ochii. M-am dus spre celebra zonă cunoscută ca Bryggen şi nu exagerez deloc când spun că de la toate, dar absolut de la toate, terasele şi barurile răsuna Iron Maiden!!! Era un cârd lung, ce părea fără început şi fără sfârşit, ce ducea spre inima oraşului, spre interiorul cetăţii. Am urmat şi eu cârdul, mai mult din curiozitate, şi, când am trecut pe lângă zidurile cetăţii, auzeam deja dinăuntru răsunând „ceva black metal”, nu mi-am dat seama ce era, pentru că din unghiul respectiv se auzea mai mult sub formă de zgomot indefinit. După ce am făcut înconjurul cetăţii, pentru că aşa se proceda pentru a intra în incintă, m-am oprit şi eu undeva în dreptul intrării, de unde priveam, alături de alţi indivizi, scena. Chiar se vedea foarte bine de acolo, mai ales că erau şi nişte ecrane imense, pe care se proiecta mişcarea de pe scenă. Relativ în scurt timp, doi băieţi, cam de vârsta liceului, ce stăteau lângă mine, după „gard”, s-au trezit cu două bilete, oferite cadou de un individ care se îndrepta către incinta cetăţii. Pesemne că mulţi îşi luaseră din timp bilete, pentru Iron Maiden, dintre care unii nu au mai putut onora cu prezenţa, din diverse motive. Aşa că biletele au rămas vândute, iar banii pe ele deja daţi. Mulţi alţii încercau să vândă biletele în plus, la preţuri mai mult sau mai puţin ridicate. După un timp, au mai fost şi alţi „fericiţi”, care s-au ales cu bilete de intrare la Iron Maiden, unii dintre ei fiind chiar „rugaţi” să le accepte. Chiar mi s-a părut amuzant să privesc un el şi o ea, cu un bilet în plus, care iniţial au vrut să-l vândă (la un preţ foarte mic), apoi au vrut să-l dea gratis… au vrut să-l dea gratis unui grup de copilandri (două fete şi doi băieţi, tot cam de vârsta liceului), dar nici unul dintre ei nu era entuziasmat. Discuţia avea loc în norvegiană, deci bănuiesc că turiştii străini, „aşteptând pomana”, nu au auzit sau nu s-au prins despre ce era vorba. Până la urmă, o fată din grupul de copilandri a acceptat biletul, apoi s-au mai fugărit şi îmbrâncit prin zonă, după care… au plecat. Nu ştiu unde. Mi s-a părut amuzant faptul că la un moment dat a apărut şi un grup de turişti francezi, bănuiesc că turişti, care spuneau că n-au bani şi vor bilete gratis. Totuşi, doi dintre ei aveau pe ei tricouri cu Iron Maiden, pe care pretindeau că le-au cumpărat atunci, din oraş. (Am omis să precizez lucrul acesta: şi înainte şi după concert, tricourile şi fularele cu Iron Maiden se vindeau, şi se vindeau bine, la toate colţurile de stradă din centrul oraşului… de parcă ar fi fost pâine caldă, nu altceva.) Bineînţeles, nu am aşteptat mult, iar la un moment dat m-am trezit cu un individ simpatic, întinzându-mi un bilet de intrare, făcându-mi-l cadou. Ce drăguţ! Şi nu am cerut nimic, nu am zis nimic, în afară de „Thank you! J”. Bineînţeles, cetăţenii francezi de lângă mine m-au întrebat dacă chiar vreau să mă duc la concert, pentru că ei mai aveau nevoie de încă două bilete de intrare. Totuşi, dacă am primit acel bilet, poate că mi-ar fi părut rău de gestul probabil bine-intenţionat al celui care mi l-a oferit cadou (biletul fusese cumpărat în decembrie 2009, conform datei înscrise pe el, era ceva timp de atunci), aşa că nu am ratat ocazia de a pătrunde în incinta cetăţii, în inima oraşului, la sursa care pricinuia atâta agitaţie în întreg Bergenul. Era plin de lume şi m-a impresionat că erau zone speciale de urinat pentru persoanele de sex masculin, numite ceva gen Urinal; m-am gândit că era o idee bună. 

Concert Iron Maiden, Bergen, 11.08.2010

 Plin – ochi de lume, cum spuneam, oameni de toate vârstele (de la copilaşi în jurul vârstei de 10 ani, până la oameni trecuţi de mult de a doua tinereţe), de toate culorile (la propriu: şi albi, şi negri, şi asiatici, eventual şi combinaţii între) şi îmbrăcaţi în toate stilurile vestimentare posibile (aproximativ). Am aflat, la un moment dat, că eram, numai în incinta cetăţii, peste 20 000 de oameni! În unele ziare am găsit chiar cifra de 30 000. În orice caz, mi-am adus aminte de anii de liceu, când îmi perfecţionam engleza învăţând pe de rost versurile unor piese de la Iron Maiden… şi chiar îmi doream să cânte Wasted Years, piesa mea preferată de pe atunci… O altă preferată, la care ştiam versurile pe dinafară, era Infinite Dreams. Dar nu au cântat nici una dintre aceste piese. Când au cântat Fear of the Dark deja nu mai eram în incinta cetăţii, eram în staţia de autobuz, sub umbrelă (a început la un moment dat să plouă cu găleata – tipic pentru Bergen – şi nu toţi aveam haine de ploaie; nu aveam voie cu umbrelele în interiorul cetăţii, pe care am fost cu toţii nevoiţi să le lăsăm la intrare; aşa că mulţi au plecat după umbrele, fiind apoi invitaţi politicos către ieşire), dar se auzea foarte bine şi de acolo. S-a oprit ploaia, aşa că m-am dus înapoi în cetate, lăsând umbrela la intrare, dar nu a mai urmat decât o piesă. Fără bis. Chiar am observat că în Norvegia nu e moda bis-ului, cel puţin nu la concertele rock / metal. Nici un bis. Şi nu am făcut decât vreo două poze, cu telefonul, pentru că era interesantă scena având în fundal muntele Fløyen şi nori în culori apocaliptice. De fapt asta-mi şi sugerează numele turneului, The Final Frontier – World Tour, faptul că ne aflăm la o răscruce, într-un moment important al evoluţiei noastre, lucru valabil pentru întreaga lume. Iar modul în care a început concertul m-a dus cu gândul la extratereştri, deschiderea vrând a sugera un fel de invazie extraterestră… Indiferent de aparenţe şi de mesajul vrut al concertului şi al turneului în sine, aş spune mai degrabă că nu de extratereştri ar trebui noi să ne temem în mod special, nu împotriva lor ar trebui noi să luptăm acum. Prioritatea noastră ar trebui să fie să ne luptăm cu noi înşine, şi cu tendinţele demoniace din noi şi din imediata noastră apropiere. Să devenim conştienţi de scânteia Divină din noi, să lăsăm la o parte influenţele negative, şi să ne amintim de ce am venit aici, de ce ne-am născut şi de ce trăim aici şi acum. Şi să încercăm să gândim totul dintr-o perspectivă cât mai pură, fără Iron Maiden sau alte „ajutoare” de acest gen, fără pseudo-filozofii care mai mult ne încurcă decât ne îndrumă… căci, cum bine spunea cineva, dacă un orb ghidează pe alt orb, atunci vor cădea amândoi în prăpastie! şi fix aşa este şi cu rockul şi metalul, în general.

 

Cei care au anumite aspiraţii spirituale, mai ales dacă s-au şi născut cu anumite tendinţe, să încerce să se elibereze de orice influenţe de genul acesta, cât mai este timp… cred că e destul de clar mesajul… se spune că niciodată nu e prea târziu, dar… mai degrabă Nu lăsa pe mâine ce poţi face azi! pentru că nu se ştie ce va fi atunci. Şi, în orice caz, ziua de mâine depinde de cea de azi, de clipa prezentă. Acum putem face ceva, nu ieri şi nici mâine. Iar dependenţa de asemenea droguri „parşive” poate fi şi ea vindecată. Cel puţin, merită încercat. Prin voinţă şi ajutor Divin (pentru cei care încă mai cred în ceva şi nu s-au lăsat ateizaţi complet) orice e posibil, atâta timp cât există şi credinţa necesară! Am avut ocazia de a discuta cu, şi de a asista la discuţii între, membrii unor trupe cunoscute (cum ar fi Finntroll, sau Eluveitie), aceştia spunând că, odată ce s-au apucat de cântat acest gen de muzică, şi anume metal, le este aproape imposibil să se oprească şi să cânte altceva. Pur şi simplu nu pot (sau nu vor). Indiferent dacă în viaţa privată ascultă sau nu şi alte genuri muzicale, pentru că da, mulţi ascultă şi altceva, nu se limitează doar la rock / metal. Ca dovadă că au totuşi un suflet, care le cere şi altceva. Nu voi spune niciodată că rockerii / metaliştii sunt satanişti, din simplul motiv că NU este aşa. Şi, mai ales, nu poate fi redus totul la o asemenea afirmaţie. Unii sunt, într-adevăr, angrenaţi pe cumplite căi „de cădere liberă”, mai mult sau mai puţin conştienţi de ceea ce fac, dar mulţi sunt, FĂRĂ SUPĂRARE, conduşi inconştient către lumi infernale. Ştim cu toţii că, dacă nu ar fi, nu s-ar povesti. Evitând să facă parte din „turma comercială”, ajung să facă parte tot dintr-o turmă, la urma urmei, turma celor mai mult sau mai puţin „posedaţi” de forţe malefice. Pentru că, în momentul în care eşti dependent de un drog, se poate spune că eşti, într-un fel, „posedat” de acel drog. Şi asta se întâmplă, din nefericire, şi cu muzica rock / metal.

 

Îmi spunea cineva, în urmă cu vreo 7 ani, că el nu-mi face CD-uri cu muzică rock / metal, pentru că ştie sigur că în maxim 3-4 ani o să mă las de rock / metal şi o să ascult manele, aşa cum fac mulţi „pokemoni”. Iată că au trecut 7 ani, nu 3 sau 4, şi NU ascult manele. De altfel, şi manelele sunt tot un fel de drog, ba chiar un promotor al nonculturii, ale cărui efecte se observă cu ochiul liber, la nivelul întregii societăţi româneşti. Iar dacă uneori îţi trebuie ceva mai multă minte pentru a asculta rock / metal, pentru a asculta manele nu ai nevoie neapărat de aşa ceva. Oricum, nu pot scrie prea multe despre manele, pentru că nu le cunosc lumea şi, în plus, există alte persoane îndreptăţite să trateze acest subiect. Ce muzică ascult acum, se întreabă unii? Ei, bine, de ceva timp încoace tot încerc „să mă las” de metal, pentru că am devenit conştientă de efectele pe care le are în realitate. Slavă Domnului, sau Slavă Zeilor (sau Slavă… – a se completa cu orice divinitate sau entitate superioară la alegere), că am avut privilegiul de a simţi „pe propria piele” câteva dintre adevăratele efecte, devastatoare, pe care muzica rock / metal le are în realitate. Poate părea exagerat pentru unii, dar… mi se pare devastator faptul de a-ţi irosi viaţa, şi sănătatea, în mrejele unui astfel de drog, într-o falsă cale spirituală, când poţi, mult mai bine, să te eliberezi de astfel de dependenţe şi să faci ceva cu adevărat util cu viaţa ta, să faci lucrul pentru care într-adevăr te-ai născut aici şi acum, în această existenţă. Şi, mai ales, să poţi căuta şi găsi o cale spirituală autentică, şi un ghid spiritual autentic. Cine caută găseşte, şi găseşte fix ceea ce caută… Aşa că întreb şi eu, de curiozitate: Sunteţi siguri că aţi găsit ceea ce căutaţi? Sunteţi siguri că sunteţi pe drumul cel bun, că acesta vă aduce împlinire, fericire şi tot ce vă doriţi? Sunteţi siguri că sunt dorinţele voastre adevărate, pe care le-aţi avut de când aţi venit aici, pe această lume? Sau sunt doar nişte dorinţe false, pe care vi le-aţi creat pe parcurs, agăţându-vă de diverşi factori şi de diverse dependenţe?

 

Cât despre „spiritualitatea” din muzica rock / metal, sau asociată acestui gen de muzică, ea nu este decât o pseudo-spiritualitate, o falsă spiritualitate, sau o spiritualitate decadentă. Spiritualitatea autentică, înălţătoare, şi muzica rock / metal nu pot coexista, cel puţin nu pentru multă vreme. Mai devreme sau mai târziu una dintre ele va ceda, va fi exclusă de cealaltă. Iar dacă muzica rock / metal este ceva efemer, trecător, nu se poate spune acelaşi lucru despre spiritualitatea autentică. Iar spiritualitatea autentică nu este, în nici un caz, transmisă prin muzica rock / metal, în nici un caz nu poţi transmite ceva înălţător, de înalte vibraţii, prin această muzică decadentă (Children of Bodom, piesa Children of Decadence, vă spune ceva?).

Children of Bodom

 Mesajele „spirituale” de vibraţie joasă, precum cele satanice, propagând Răul, sunt transmise cu uşurinţă şi, de cele mai multe ori, receptate inconştient de ascultători. Inconştient, în sensul în care aceştia nu sunt conştienţi de ceea ce li se întâmplă cu adevărat şi nici de adevăratele consecinţe asupra lor şi asupra structurii lor. Se cunosc, de altfel, unele trupe rock / metal, cu mesaje clar sataniste. Pe de altă parte, există trupe care vor să promoveze păgânismul autentic prin muzica rock / metal, dar, cu părere de rău, după cum am spus-o şi anterior, acest lucru pare destul de absurd pentru cineva destul de lucid. Cât despre mesajele creştine, sau de alte religii, transmise prin muzica rock / metal, este fix aceeaşi poveste. Bine, dacă ideea ajunge la cine trebuie, s-ar putea să se întâmple ceva bun până la urmă, dacă persoana respectivă va căuta şi va găsi o cale spirituală autentică, şi nu se va complace în a citi „poveşti” şi a asculta muzică despre aceleaşi „poveşti”. (Prin „poveşti” mă refer la tentative de a reda spiritualitatea autentică.) Cu părere de rău, dau un exemplu nefericit de încercare eşuată de a îmbina „spiritualitatea românească” cu muzica rock / metal, şi anume ziarulzidul.ro. Apreciez, şi am mai zis-o, bunele intenţii, având în vedere că multe articole sunt interesante şi promovează ceva demn de promovat, dar, aceea nu este spiritualitate autentică, cel puţin nu la modul la care mă refer aici. Oricum, ce-am avut de zis specific acestui caz, am zis în comentariile lăsate pe site-ul / blogul cu pricina, iar dacă mi-au fost sau nu aprobate, aceasta e partea a doua şi nu e problema mea, cât a autorilor.

 

Îmi imaginez că unii se întreabă cum de am scris eu, taman eu, un asemenea articol. Păi, simplu, din moment ce mi-am dat seama de un lucru şi, mai ales, din moment ce am devenit sigură de acel lucru, am simţit nevoia de a spune şi altora. Pentru că mulţi au făcut sau fac greşeala pe care şi eu am făcut-o. Unii se întreabă ce muzică ascult eu acum, oare… bun, am zis că încerc să nu mai ascult rock / metal, fiind conştientă de faptul că mai mult mă încurcă, mai mult mă abate de la drumul pe care îl am de parcurs… Există atâta muzică frumoasă… de exemplu, atâta muzică folclorică, tradiţională, transmiţând mesaje autentice, păstrate de veacuri… De asemenea, mă consider în continuare „păgână” (nu în sensul din DEX, ci mai mult în sensul termenului germanic de „heathen”, şi, mai ales, NU în sensul de neo-păgânism, păgânism modern, Wicca, sau altele de genul acesta), în sensul de cale a Naturii, bazată pe înţelepciunea şi tradiţiile milenare.

Natura Eternă

 Ori muzica rock / metal chiar NU se împacă cu aşa ceva. Strămoşii noştri probabil că ar fi fost îngroziţi să audă asemenea sunete, iar faptul de a trăi într-o „societate modernă” nu scuză cu nimic. De altfel, dependenţa de muzica rock / metal e comparabilă cu dependenţa de televizor – apropo de „societatea modernă” – , doar că în cazul televizorului unii iau totul de-a gata, fără să mai gândească, pe când în cazul muzicii rock / metal unii gândesc poate prea mult şi pierd astfel din esenţa lucrurilor. Şi, dacă tot suntem la capitolul muzică rock / metal, îmi tot vine în minte un vers, de la Iron Maiden, şi anume, It isn’t me but someone else – „frumoasă” fugă de răspundere, aruncând responsabilitatea în spinarea altuia, când noi, şi numai noi, suntem responsabili de faptele noastre şi de alegerile pe care le facem, suportând, desigur, consecinţele. După faptă şi răsplată, iar fuga de răspundere nu scuteşte cu nimic osânda corespunzătoare fiecăruia. Universul are legile sale, de care nimeni nu este scutit. Iar dacă ne place să fim permanent în rezonanţă cu vibraţii joase, sau extrem de joase, prin intermediul muzicii pe care o ascultăm, când putem face altceva, mult mai bun, cu viaţa pe care o avem, e a noastră greşeala de a ne complace, de a fi ignoranţi şi, în fond, de a ne autodistruge, uneori chiar mai repede decât ne-am putea imagina. Dacă în cazul multora dintre drogurile interzise prin lege (datorită nocivităţii lor recunoscute) persoanele dependente au nevoie de îngrijiri speciale, nefiind în stare să se curarisească singure de dependenţa care le înlănţuie, mă aştept, totuşi, ca în cazul dependenţei de muzica rock / metal, cel puţin unele persoane să aibă, încă, suficientă luciditate, pentru a-şi da seama şi singure de ceea ce-şi fac lor înşişi, de ceea ce se întâmplă cu viaţa lor, astfel încât să poată lua măsuri. Iar persoanele care îşi dau seama de situaţie şi vor să „se vindece”, dar se simt incapabile să o facă singure, pot oricând să ceară ajutorul, doar nu degeaba se spune Cere şi ţi se va da sau Bate şi ţi se va deschide. Atâta timp cât au credinţă în Zei, sau în Dumnezeu, problema e deja ca şi rezolvată de la Sine. Trebuie doar să ceară ajutor, şi vor primi.

 

Făcând acest pas şi scriind acest articol, mă aştept ca cel puţin o persoană dintre cele ce citesc să devină conştientă de situaţie, şi să-mi urmeze exemplul. Apoi altele, şi altele. Pentru că prin exemplul personal e cel mai uşor să schimbi lumea, în Bine.

 

Iar ca încheiere, invit pe oricine are ceva de comentat, sau nu este de acord cu ce am scris mai sus, să lase comentarii sau critici, atâta timp cât criticile sunt pertinente, fondate şi bine-intenţionate. Sper ca Zeii să le dea câte-un brânci celor care merită treziţi din starea lor de dependenţă şi… cine are urechi de auzit să audă, iar cine are ochi de văzut să vadă!

 

NOTE! I will write an English version / translation of this, sooner or later, to avoid any confusions or misunderstandings.

 

În zilele de 27 şi 28 martie, anul curent, începând cu orele 19:00, a avut loc la Casa de Cultură a Studenţilor din Iaşi, în sala Gaudeamus, cea de-a patra ediţie a festivalului – concurs de cântec popular moldovenesc Din Bătrâni, Din Oameni Buni. Am avut plăcerea de a fi prezentă la eveniment în ambele zile şi de a mă bucura de un spectacol pe cinste. Festivalul a fost transmis în direct la TVR3.


În prima zi au concurat solişti vocali şi instrumentişti din judeţele: Bacău, Botoşani, Iaşi, Galaţi, Neamţ şi, nu în ultimul rând, Suceava. Nu am putut să nu observ faptul că acoperirea nu a fost suficientă pentru toată zona geografică şi istorică vizată, căci, mare păcat, au lipsit talente de peste Prut. Dar nici de partea noastră a Prutului nu au fost prezente toate judeţele: spre exemplu, nu a fost nimeni din Vaslui.

Pentru început, prezentatoarea ne-a menţionat principalii artizani ai acestui festival: Marinică Botea, dirijorul orchestrei ansamblului folcloric Doina Carpaţilor, şi Petre Şuşu, coregraful aceluiaşi ansamblu. Ne-a prezentat şi membrii juriului, pe care n-am apucat să-i notez, după care a urcat pe scenă un invitat special, Marius Dochiţa din Suceava, câştigătorul premiului I de anul trecut, la categoria „Solişti vocali”.

Marius Dochiţa, Suceava

Au urmat concurenţii, care ne-au fascinat cu vocile lor incredibile, şi nu numai. Ordinea lor a fost următoarea: Ioana Munteanu (15 ani, Bacău), Mihai Carp (Botoşani), Maricica Radu (27 ani, Galaţi, învăţătoare), Robert Mironică (Botoşani), Mihaela Nechita (Iaşi), Ionela Brănişteanu (Tg. Neamţ), Dorina Bilan (Gura Humorului, Suceava), Irina Gorga (18 ani, Iaşi), Ionel Curecheriu (28 ani, Pârcovaci, Iaşi), Claudia Chiraş (18 ani, Botoşani), Alexandra Botez (14 ani – cea mai tânără concurentă, Iaşi), Iuliana Candrea (16 ani, Neamţ), Ida Moisei (Fălticeni, Suceava), Marius Botea (17 ani, Piatra Neamţ), Oana Cobîlă (Avrameni, Botoşani), Dănuţ Onoiu (Gura Humorului, Suceava), Ştefan Leonte (Botoşani), Dănuţ Lăcătuşu (22 ani, Vatra Dornei, Suceava), Ionela Prodaniuc (Moara, Suceava).


Am remarcat costumele tradiţionale deosebite cu care erau îmbrăcaţi participanţii, mai ales unele piese vestimentare, cu o încărcătură istorică şi simbolică aparte. Mihai Carp, spre exemplu, purta un costum de mire, vechi de 100 de ani. M-a impresionat un cântec foarte frumos despre Ştefan cel Mare, interpretat de Irina Gorga, după cum şi versurile codrului verdeaţă şi omului scurtă viaţă, cântate de Alexandra Botez. O bogată încărcătură simbolică se regăsea în piesa Iulianei Candrea, un cântec superb despre pierderea mamei, descriind elemente din ritualul de înmormântare.

Mi-a plăcut în mod deosebit sintagma Bucovina, mândru rai, Humorule, colţ de rai, pe care prezentatoarea i-a atribuit-o lui Dănuţ Onoiu, din Gura Humorului, precum şi cântecul despre codru interpretat de acesta, cuprinzând şi versurile Pădure, dragă pădure… dorul meu nu-l ştie nimeni, că pădurea nu mă spune, ea mă lasă să doinesc, inima să-mi răcoresc.

După spectacolul oferit de cei 19 concurenţi, pe scenă au urcat alţi doi invitaţi speciali. Primul a fost Ionel Coca, tot din Gura Humorului, Suceava, câştigătorul premiului I, în anul 2006. Spectacolul a fost încheiat de Ştefan Diaconiţa, un vechi colaborator al ansamblului Doina Carpaţilor, foarte îndrăgit de public, căci a primit şi flori. Prezentatoarea ne-a dat apoi întâlnire pentru seara următoare, când urma să aibă loc Gala Laureaţilor.

Ionel Coca


.


Cea de-a doua zi a fost deschisă în suspans şi emoţii, fiind anunţaţi mai întâi câştigătorii desemnaţi de către membrii juriului pentru premiile III: Irina Gorga (IS), Robert Mironică (BT), Alexandra Botez (IS), Ionel Curecheriu (IS).

Premiul III - Irina Gorga (Iaşi)

Premiul III - Irina Gorga (Iaşi)

După prestaţia scenică a laureaţilor premiilor III, au fost acordate şi premiile II, următorilor concurenţi: Oana Cobîlă (BT), Marius Botea (NT), Dănuţ Onoiu (SV). Cu această ocazie am reuşit să filmez un fragment din cântecul favoritului meu din Gura Humorului, pe care vă invit să-l urmăriţi.

Premiul II - Marius Botea (Piatra Neamţ)

Premiul II - Marius Botea (Piatra Neamţ)

Premiul II - Dănuţ Onoiu (Gura Humorului)

Premiul II - Dănuţ Onoiu (Gura Humorului)

Premiul II - Oana Cobîlă (Avrameni - Botoşani)

Premiul II - Oana Cobîlă (Avrameni - Botoşani)


În sfârşit, au fost acordate şi premiile I. Fericiţii câştigători au fost: Mihaela Nechita (IS, aflată pentru prima dată la un festival de folclor), Dănuţ Lăcătuşu (SV), Claudia Chiraş (BT). Au cântat şi ei, încă o dată, în ordinea menţionată.

Cei trei laureaţi ai premiului I, alături de Adrian Căliman, directorul Casei de Cultură a Studenţilor Iaşi

Cei trei laureaţi ai premiului I, alături de Adrian Căliman, directorul Casei de Cultură a Studenţilor Iaşi

După ce s-a încheiat Gala Laureaţilor din acest an, prezentatoarea ne-a invitat să urmărim secvenţe din culise, filmate ieri, însă în sala Gaudeamus acestea puteau fi văzute doar la un televizor destul de mic, amplasat chiar la mijlocul scenei. Fiind situată mult în lateral, nu am putut vedea mai nimic.

A urmat recitalul mult aşteptat, primul invitat fiind câştigătorul trofeului şi al premiului I de anul trecut, la secţiunea solişti instrumentişti, Mihai Cotos, din Suceava. Nu prea am cuvinte să descriu prestaţia tânărului violonist, a fost mult prea fermecătoare, m-am convins încă o dată că vioara e regina instrumentelor muzicale, cel puţin pentru mine.


A urmat un spectacol complex, multe dansuri populare, multe cântece reflectând profunzimea sufletului moldovenesc. A urcat pe scenă şi Claudia Martinică, urmată de alte dansuri tradiţionale.


Vorbindu-ne un pic despre „familiile muzicale”, prezentatoarea i-a invitat şi pe Ştefan şi Horaţiu Cibu, din Bistriţa, tată şi fiu, ambii violonişti. Matilda Pascal Cojocăriţa a fost cea care a cântat la finalul festivalului, încântându-ne cu vocea ei deosebită. Am aflat cu această ocazie că, în copilărie, educatoarea nu o lăsase să cânte la o serbare, pe motiv că nu avea voce, drept pentru care ea s-a încăpăţânat şi mai mult să cânte. Rezultatul? Acum e îndrăgită de public, pentru vocea ei deosebită, primind multe buchete de flori de la publicul prezent la eveniment. Astfel s-a încheiat ediţia a IV-a a festivalului – concurs, cu invitaţia de a fi prezenţi şi la ediţia a V-a, de anul viitor.

Matilda Pascal Cojocăriţa, încadrată de Ştefan şi Horaţiu Cibu

Matilda Pascal Cojocăriţa, încadrată de Ştefan şi Horaţiu Cibu

.

Strămoşii noştri celebrau la echinocţiul de primăvară începutul Anului Nou agrar, din această străveche sărbătoare fiind păstrate până în ziua de azi o serie de ritualuri. Datorită schimbării calendarelor, însă, sărbătoarea actuală nu se mai suprapune cu momentul cosmic.

Din punct de vedere astronomic, echinocţiul din luna Martie marchează începutul primăverii în emisfera nordică a Pământului, iar în acest an va avea loc la data de 20 Martie, ora 11:44 UTC, ceea ce înseamnă 13:44, ora României. Termenul de echinox sau echinocţiu, cu provenienţă latină, s-ar traduce prin noapte egală, în această dată durata zilei fiind aproape egală cu cea a nopţii în toate colţurile planetei.

Continuarea se află la adresa http://spiritualitatedacoromaneasca.wordpress.com/2009/03/18/echinoctiul-de-primavara-20-martie-ora-1344/

După cum spuneam într-un articol anterior, între 24 Făurar şi 1 Mărţişor a avut loc la Iaşi, pe strada Alexandru Lăpuşneanu, Festivalul Mărţişorului.


Deşi am fost pe acolo aproape zilnic, din motive tehnice nu am reuşit să fac fotografii decât în ultima zi, când deja nu am mai prins toţi artiştii şi meşterii populari, precum nici o bună parte din creaţiile lor.


Spre exemplu, erau nişte mărţişoare foarte frumoase din lemn de nuc, dacă îmi amintesc bine, pe care le-am admirat şi anul trecut; din acestea am fost uimită să văd şi în faţa Librăriei Junimea, într-una din zile, dar Duminică nu mai erau nici acolo. Poate anul viitor voi reuşi să fotografiez şi să vă arăt şi din acestea, acum însă vă las să admiraţi ce am mai găsit în ultima zi pe Strada Lăpuşneanu.


Mi-au plăcut în mod special aceste tipuri de mărţişoare, realizate de Maria şi Ariadna Bodron din Vaslui, întrucât mi s-au părut a fi cel mai aproape de tradiţie, fiind făcute din lână, chiar dacă moneda nu prea avea cum să fie din argint.


Dacă vă plac lucrările din ultimele imagini, vă invit să accesaţi următoarea adresă: http://diaconu-ceramica-figurativa.blogspot.com/


Desigur că nu a putut lipsi turta dulce, creată de Andrei Nicolae Onu din Bascov – Argeş.


Nu ştiu dacă aceasta era intenţia doamnei Silvia Cozmîncă din Iaşi, dar m-am gândit că am trecut prin Epoca Peştilor


…şi urmează Epoca Vărsătorului.


Mi s-ar fi părut interesant să văd mai multe mărţişoare pictate pe sticlă, realizate de Draga Popa din Târpeşti – Neamţ, dar n-am mai prins decât unul singur.


Şi aceste trei tipuri de mărţişoare, realizate de Elena şi Iulia Şerb din Breaza – Prahova, mi-au atras atenţia. Am cumpărat din acestea anul trecut, dar şi în acest an.


Luna: Simbol al dragostei şi al înţelepciunii.


Soarele: Izvorul vieţii şi al speranţei.


Scara: Scara vieţii şi a destinului, simbol al fecundităţii şi fertilităţii, a belşugului.


Talismanul Esenţei Vieţii: Simbol al fecundităţii, al dragostei, al norocului şi speranţei.


Cel mai mult mi-au plăcut împletiturile din nuiele de răchită: atât modul în care erau lucrate, cât şi simbolistica lor, pe lângă faptul că beneficiau şi de explicaţii care puteau fi citite. Probabil pe principiul Ce-i mai bun la urmă am lăsat, involuntar, la sfârşit aceste mărţişoare. La acelaşi stand era de vânzare cartea domnului Marcel Lutic, Timpul sacru. Sărbătorile de altădată, cu un cuprins foarte frumos structurat (Sub semnul calului şi Sub semnul lupului) şi un conţinut informaţional foarte preţios.

Menţionez numele artiştilor şi meşterilor ale căror nume le-am mai găsit afişate la Festivalul Mărţişorului: Maria şi Ariadna Bodron din Vaslui, Eugenia Posternac din Vaslui, Lucia Matraş din Vorona – Botoşani, Eusebiu Iacinschi din Botoşani, Eugenia Covalciuc din Iaşi, Oana Munteanu din Lungani – Iaşi, Constantin Abuhnoaie din Valea Adâncă – Miroslava – Iaşi, Elena Apostol din Iaşi, Nicolae Diaconu din Codlea – Braşov, Andrei Nicolae Onu din Bascov – Argeş, Silvia Cozmîncă din Iaşi, Elena Gheorghian din Suceava, Valentina Acasandrei din Iaşi, Daniela Adăscăliţei din Iaşi, Draga Popa din Târpeşti – Neamţ, Ionela Mihuleac din Iaşi, Violeta Radu din Iaşi, Tatiana Doboş din Bujor – Hânceşti – Republica Moldova, Elena şi Iulia Şerb din Breaza – Prahova, Lilian şi Alexandru Toderaşcu din Heci – Lespezi – Iaşi, Mihai Bulancea din Iaşi.