În pădurea de la strungă… (Haiducii au revenit la Iaşi!)

Au trecut aproape 10 ani de când nu mai participasem la un concert Phoenix, mai precis cel despre care scrisesem aici. Între timp am mai fost şi eu plecată, ca tot românul, prin străinătate, plus alte treburi… Cum am scris atunci, aşteptam cât mai curând următorul concert… au trecut aproape 10 ani, dar a meritat aşteptarea!

Sâmbăta aceasta, pe 10 februarie, a fost o sincronicitate fericită: să fiu acasă şi să cânte Phoenix! Văzusem şi eu, cu câteva săptămâni în urmă, un anunţ pe facebook cu privire la concert, apoi am aflat că e un întreg turneu, din care primul concert la Iaşi… Ce privilegiu, să înceapă aici, la Iaşi, turneul! Şi ce frumos sună, Sinteza… Anotimpurile… Rapsodia 1 a lui George Enescu… O descriere foarte frumoasă a evenimentului… Aşa ceva nu trebuie ratat!, m-am gândit… E drept, preţul biletului nu mi s-a părut foarte accesibil, dar pentru Phoenix…

Am aşteptat şi eu, ca mulţi alţii, ultimul moment pentru a-mi cumpăra bilet… Cu o zi înainte de concert, online, mai era liberă cam jumătate de sală… A şi spus Nicu Covaci, o dată urcat pe scenă, că ne mulţumeşte tuturor c-am venit şi că până la urmă am umplut sala… De ce nu s-au vândut mai din timp biletele, nu pot să ştiu, decât să-mi dau cu părerea… Poate tehnologia… poate e mai uşor să iei bilet direct de la intrare… În orice caz, la concert sala a fost aproape plină, mai rămăseseră doar câte-un loc-două libere pe ici pe colo…

În deschidere au cântat Iron Cross, trupă tânără din Iaşi… Au sunat bine, iar despre ei spun doar atât: respect! Apoi… au urcat pe scenă Phoenix… Au fost ceva probleme tehnice din când în când, Nicu Covaci, de exemplu, nu prea s-a auzit uneori, dar per ansamblu a fost destul de bine…

Când l-am văzut prima oară, sâmbăta asta, pe Nicu Covaci, m-am gândit că era neschimbat, că arăta la fel cum arăta şi ultima oară când îl văzusem, adică foarte bine… Parcă timpul ar fi stat în loc. Nici bine n-au început să cânte… am rămas fără cuvinte… Prea frumos… prea frumos pentru a putea fi descris în cuvinte… Trebuie să fi fost acolo, să fi trăit, simţit, auzit… Dar mai aveţi şansa, turneul abia a început!

Din repertoriu (posibil să greşesc un pic ordinea şi nici nu voi menţiona tot, vă las să descoperiţi singuri la concertele care vor urma): Rapsodia Română (evident, nu putea lipsi), intercalată de Anotimpuri, într-o ordine firească… Paparuda… Vara… Toamna… A urmat apoi Anotimpul 5, una dintre piesele mele preferate (căreia i-am făcut şi „videoclip”, pe care îl puteţi vedea aici)… Un prieten, care stătea în faţa mea, se ridicase deja în picioare cu câteva piese înainte, dar la Anotimpul 5 m-am ridicat şi eu, graţie unei doamne mai din faţă care se tot foia şi-mi distrăgea atenţia… M-am ridicat să pot vedea şi auzi mai bine şi m-am dus un pic mai încolo, pe lateral, să nu-i deranjez pe cei din spate… Se auzea şi se vedea mult mai bine, într-adevăr, cu mai puţine interferenţe… După Anotimpul 5 a venit şi Iarna, a fost Nunta… apoi am pierdut şirul…

S-au mai ridicat şi alte persoane şi au venit pe lateral, fie să danseze, fie pur şi simplu să stea şi să privească… Chiar eram curioasă când o să se ridice toată sala în picioare, aşa cum se petrecuse la alte concerte Phoenix…

Deja concertul şi atmosfera erau de nedescris, mult prea frumoase… iar Nicu Covaci ne-a anunţat că abia atunci urma „crema”… Deja era atât de frumos… iar ce-a urmat a fost, într-adevăr, şi mai frumos… Eu una nu m-am mai aşezat înapoi pe scaun… parţial şi din solidaritate cu membrii trupei, care oricum nu au stat nici ei pe scaune…

Un moment emoţionant, cel puţin pentru mine, a fost atunci când Nicu Covaci ne-a reamintit că ei iubesc haiducii… Dar cine nu-i iubeşte?!? … (sunt şi care nu-i iubesc, bineînţeles…) Ne-a explicat ce erau haiducii şi ce făceau ei, căci erau şi copii în sală… Apoi ne-a spus cam aşa, Ia să vedem noi ce se petrece noaptea, în pădure… şi a urmat… În pădurea de la strungă… Fiecare piesă a creat o atmosferă aparte, dar Strunga s-a remarcat într-un fel anume…

Costin Adam, noua voce a trupei Phoenix („nouă” de prin 2014, cam aşa), chiar m-a surprins într-un mod plăcut… Sună foarte bine live şi chiar se potriveşte cu stilul Phoenix! Chiar are voce de… haiduc… O altă surpriză foarte frumoasă a fost şi este violonista, Lavinia Sateanu, care efectiv a încins atmosfera… Cum a spus Nicu Covaci, Phoenix are în componenţă pe cei mai buni dintre cei mai buni… Total de acord!

Un alt moment emoţionant a fost În umbra marelui URSS… De câte ori nu mi-au venit în minte aceste versuri, Stau singur şi mă-ntreb,/ De ce-am plecat de-acasă?, în ultimii 10 ani… Am fost uimită să constat că mi-am amintit toate versurile pe care le ştiam cândva… Am cântat şi eu cu ei… Au fost iarăşi fragmente din George Enescu, intercalate cu melodii Phoenix, iar vioara a sunat de fiecare dată atât de bine!!! Chiar mi-a atins sufletul într-un mod profund (ador vioara, cine mă cunoaşte deja ştie aceasta)…

Phoenix chiar au făcut spectacol, într-un mod profesionist… deşi au ridicat toată sala în picioare abia la final, înainte de ultima piesă, care nu putea fi decât Invocaţie: Fie să renască numai cel ce har/ are de-a renaşte curăţit prin jar…

M-aş fi aşteptat la mai multe bis-uri, sincer, ca în alţi ani… dar poate între timp s-au mai schimbat obiceiurile pe la concerte… De această dată publicul s-a cam grăbit să plece… Au fost, ce-i drept, şi foarte mulţi spectatori „mai în vârstă”, dar şi tineri, copii… La coadă la autografe am văzut chiar mulţi copii, veniţi împreună cu părinţii… iar asta m-a bucurat foarte mult! A întinerit formaţia Phoenix, a întinerit şi publicul… Cum altfel?

Singura mea „dezamăgire”, dacă e să-i zicem aşa, de la acest concert, a fost că abia foarte târziu s-a ridicat toată sala în picioare, abia la final… I-am şi zis unui prieten, care era în preajma mea, Abia acum?… M-am tot gândit înainte de concert dacă de data asta chiar se va sta pe scaune sau nu… Bine că măcar la final s-a ridicat toată sala… La ultima piesă, cu toată sala în picioare, mi-am permis şi eu să dau din pleată sănătos, spre surprinderea/uimirea/stupoarea unora dintre vecinii din public… (ei, au trecut anii, a mai crescut şi pleata…) După ultima piesă au urmat aplauze… şi cam atât… Sala s-a golit destul de repede, şi, din nou spre uimirea mea, nici la culise nu era mare înghesuială… M-am dus în culise pentru a schimba câteva vorbe cu membrii trupei şi pentru câteva poze… M-am bucurat să găsesc nişte oameni frumoşi, cu suflet „mare, bun şi cald”…

Nici de data aceasta nu am avut la mine camera foto, aşa că… nu am făcut poze la concert. Un amănunt pe care l-am remarcat de cum am intrat în sală şi care mi-a plăcut foarte mult: banner-ul cu lup dacic, de pe scenă, absolut superb!!! Chiar merita o fotografie bună, dar cum am cam rămas în urmă cu tehnologia (am aceeaşi cameră foto pe care o aveam şi acum 10 ani), poate îi face careva o fotografie profesionistă şi o distribuie pe internet. Mulţumesc anticipat cui va face acest gest!

A fost o onoare să particip la un asemenea concert… şi sper să mai am astfel de ocazii minunate! 55 ani de existenţă Phoenix… mai bine de jumătate de secol…

Read Full Post »