LA MULŢI ANI tuturor românilor!

…sau, aş spune, LA MULŢI ANI tuturor daco-românilor!

Muzica rock / metal, un drog

Conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, drog (plural: droguri) înseamnă „Substanţă de origine vegetală, animală sau minerală care se întrebuinţează la prepararea unor medicamente şi ca stupefiant”, unde stupefiant înseamnă „(Substanţă medicamentoasă) care inhibă centrii nervoşi, provocând o stare de inerţie fizică şi psihică şi care, folosită mult timp, duce la obişnuinţă şi la necesitatea unor doze crescânde; (substanţă) care, prin folosire repetată, dă naştere fenomenului de obişnuinţă; drog.”. De asemenea, termenului de substanţă îi sunt atribuite mai multe înţelesuri, printre care „Parte esenţială, principală, constitutivă a unui lucru.”. Condensând toate acestea într-o singură definiţie, relevantă pentru articolul de faţă, am putea spune că se numeşte drog acea substanţă (parte esenţială, constitutivă a unui lucru) care, folosită în mod repetat, duce la obişnuinţă şi la necesitatea unor doze crescânde.

 

Ştim cu toţii, fie din propria experienţă, fie din auzite, modul în care se manifestă dependenţa de droguri. Un exemplu des întâlnit este tutunul: sunt extrem de mulţi fumători care, odată ce s-au apucat de fumat, găsesc extrem de greu să se lase. Iar de multe ori nici nu vor să facă asta, considerându-l fie „un viciu util”, fie un „medicament indispensabil”: fumează fie pentru că pur şi simplu „se simt mai bine” făcând asta, fie în scopuri mai precise, precum „alungarea tristeţii” sau „alungarea plictiselii”. Cafeaua, în momentul în care a devenit o obişnuinţă şi nu putem începe ziua fără a o consuma, este, în egală măsură, un drog. Iar dacă ajungem la combinaţia indispensabilă „cafea + ţigară”, atunci lucrurile sunt cu atât mai grave. Dar ce înseamnă „indispensabil” în acest context? Indispensabil, adică devenit drog, nu înseamnă numai şi numai consumul zilnic, sau de mai multe ori pe zi, a substanţelor de care suntem dependenţi. Nu, consumul care denotă dependenţa poate fi atât zilnic, cât şi…săptămânal (de exemplu), atâta timp cât nevoia de a consuma substanţa respectivă se manifestă în mod constant, iar refuzul de a consuma substanţa nocivă (de a cărei nocivităţi suntem, adeseori, inconştienţi; iar dacă suntem conştienţi şi nu facem nimic pentru a ne elibera de viciul respectiv, atunci lucrurile sunt şi mai grave) are efecte neplăcute asupra noastră (uneori şi asupra celorlalţi, dacă lipsa drogului se manifestă în mod violent).

 

Cum începe consumul de droguri? Simplu! Din curiozitate, sau „date fiind circumstanţele”. Ca şi în cazul unor substanţe suficient de toxice şi de periculoase pentru a fi mai greu accesibile, sau interzise prin lege, consumul de tutun, sau fumatul, poate începe în adolescenţă, de multe ori fiind datorat mediului social în care individul în cauză îşi desfăşoară activitatea. Astfel, mulţi tineri încep să fumeze de la vârste fragede (uneori chiar şi înainte de vârsta de 10 ani!!!) pentru că aşa au văzut la ceilalţi tineri din anturajul lor, ba uneori chiar preluând exemplul părinţilor sau al altor rude apropiate. Odată început consumul şi repetat în mod constant, devine o obişnuinţă, iar individul în cauză este determinat să consume substanţa în doze tot mai mari, sau tot mai puternice. De ce am spus „sau”? Pentru că, uneori, o doză mai mică dar mai puternică dintr-o substanţă similară poate înlocui cu succes o doză mai mare din aceeaşi substanţă. Însă asta nu schimbă în mod semnificativ dependenţa de drogul nociv în sine. La vârste mai înaintate, unii ajung să se mulţumească cu o cantitate mai mică sau mai slabă din drog, atâta timp cât este administrată în mod constant. 

Tutunul, un drog "permis"

 Concret: dacă unii încep să fumeze la 12 ani, pot ajunge, treptat, ca în jurul vârstei de 18 ani, în anumite circumstanţe, să fumeze chiar câte un pachet de ţigări de zi! După un timp, independent de apariţia anumitor boli (pentru că unii se mai şi îmbolnăvesc, dar aceasta nu îi convinge să renunţe la viciu), subiecţii pot „să scadă doza”: fie fumând ţigări mai puţine, dar mai puternice, fie fumând o cantitate similară de ţigări „light” (sau o altă varietate de ţigări considerate ca fiind „mai slabe”), fie fumând altceva (de exemplu, narghilea) în loc de ţigări, fie pur şi simplu fumând mai rar şi mai puţin. Mulţi consideră aceasta ca fiind o victorie asupra propriei dependenţe, însă într-un fel poate fi ceva normal pentru drogurile „mai slabe”, ca organismul să devină la un moment dat „saturat” şi să ceară doar câte o „doză de întreţinere”, din când în când. Deci lucrurile nu stau bine nici aşa. Pentru a da un exemplu asemănător: în cazul multor tratamente, fie naturiste, fie medicamentoase, pacientului i se cere să ia, pentru o anumită perioadă de timp, „o doză forte”, o doză mare de substanţă, urmând ca, după un anumit timp, să scadă doza. Motivele sunt similare: odată obişnuit organismul, fie cu o substanţă nocivă, fie cu una mai puţin nocivă sau poate chiar sănătoasă (de exemplu: plantele medicinale administrate în mod corect), nu îi mai sunt necesare decât doze mai mici, „de întreţinere”, pentru a continua procesele deja începute. Aşadar, acestea fiind spuse, a scădea (mai ales când vine „de la sine”) doza dintr-un drog nu înseamnă o victorie asupra drogului, cât înseamnă că organismul a cedat şi se mulţumeşte cu doze mai mici pentru a întreţine „problema”. Oare de ce ajung cei grav dependenţi de alcool în centre speciale de dezalcoolizare? Pentru că, odată ce ajungi dependent de ceva, nu e uşor să scapi, mai ales definitiv, de dependenţă. Odată „murdărit” organismul, simpla oprire a sursei de „mizerie”, sau administrarea „de mizerii mai mici” din când în când, nu este o soluţie de curăţare.

 

Să ne imaginăm o bucată de pânză albă, curată şi frumos strălucitoare. La un moment dat o stropim cu puţin noroi. Apoi, văzând că, per ansamblu, a rămas albă şi strălucitoare, continuăm s-o stropim cu noroi. Şi o stropim cu din ce în ce mai mult noroi. Continuând operaţiunea un timp destul de îndelungat, începem chiar să uităm că acea pânză a fost cândva albă, curată şi frumos strălucitoare, ba chiar începem să credem că a fost mereu murdară… şi că toate pânzele din lume sunt cel puţin la fel de murdare. Odată ce pânza a devenit plină de noroi, este suficient să o stropim doar din când în când cu noroi, pentru a-i menţine starea în care se află. Însă, pentru a aduce pânza la starea ei iniţială, pe care uneori ne e şi greu să ne-o imaginăm sau să ne-o amintim, este nevoie să muncim din greu. În primul rând, trebuie să ne oprim din a o stropi cu noroi şi, mai ales, de a renunţa la o a mai stropi vreodată cu noroi. Ei, acum să ne imaginăm că pânza albă e organismul nostru, sau structura noastră, iar noroiul… diversele substanţe nocive care pot exista. Stropitul cu noroi e fumatul, sau… de ce nu, băutul cafelei în fiecare dimineaţă. Ne putem întreba: ce-am făcut cu noi înşine, cum am ajuns să fim atât de… murdari?

 

Acum, că am punctat nişte aspecte generale despre cum se manifestă drogurile şi dependenţa de ele, putem trece, în sfârşit (dar sfârşitul nu e aici şi, oricum, orice sfârşit e un nou început), la subiectul din titlu: muzica… rock… sau metal.

 

Muzica rock, sau metal, un drog? De ce?!? Cum adică, de ce? Păi, simplu: am observat, atât din experienţă proprie, cât şi prin observarea atentă a unor persoane din jurul meu, faptul că muzica de acest gen se manifestă ca un drog. Nu vă vine să credeţi? Nu-i nimic, nici mie nu mi-a venit să cred… la un moment dat. Dar, cum bine spune o vorbă românească, uneori trebuie să te loveşti de pragul de sus, pentru a-l vedea pe cel de jos. Şi… că tot veni vorba… cel de jos… cea mai mare păcăleală pe care cel de jos ne-o poate face e să ne facă să credem că el nu există. Şi nu numai să ne facă să credem că el, cel de jos, nu există, ci să ne facă să credem că nici întregile sale cete de demoni, mai mici sau mai mari, nu există… Aşa-i că mulţi dintre voi aţi căzut în plasă, v-aţi lăsat păcăliţi? Sigur că da, unii râd în hohote citind aceste rânduri, dar… oare ce fel de râs este acesta? Chiar vi se pare amuzant? Nu e deloc amuzant să te laşi păcălit. Mai grav e că se amuză cei care râd satisfăcuţi pe seama păcălelii.

 

Oare chiar nu există Bine şi Rău? Ia gândiţi-vă un pic… da, voi, cei care sunteţi agnostici, sau atei, în mod special… dar nu numai voi… câteva momente de introspecţie sunt utile oricui. Aţi fost vreodată fascinaţi de frumuseţile Naturii? 

Răsărit de Soare

 Aţi privit măcar o dată, plini de admiraţie, cerul? Fie că l-aţi contemplat noaptea, plin de stele, fie la apusul sau răsăritul Soarelui, plin de culori… V-aţi gândit măcar o dată cât de frumos este curcubeul, sau cât de frumoase sunt oricare alte aspecte ale Naturii eterne? Dacă puteţi răspunde afirmativ măcar la una dintre aceste întrebări, atunci înseamnă că ştiţi răspunsul… În Natură se găseşte poate cel mai uşor perfecţiunea Divină, perfecţiunea şi frumuseţea care se află în fiecare dintre noi, dar pe care unii nu ştiu s-o preţuiască… de multe ori din ignoranţă, de mai puţine ori din rele intenţii. Oare legile Naturii sunt aşa, anapoda, aleatorii? Oare totul se manifestă cum apucă, fără nici o noimă? Păi dacă ar fi aşa… ia gândiţi-vă un pic! Încercaţi să priviţi lumea din jurul vostru aşa cum o priveaţi când eraţi copii, cu o inimă uşoară, atunci când eraţi asemenea pânzei albe, curate şi frumos strălucitoare, amintite în exemplul de mai înainte. Ce sentimente vă trezeşte un apus de Soare, cu acele culori care îmbracă Cerul? Dar… să găsiţi la marginea drumului un om aproape mort, plin de sânge, cu hainele rupte? Sau… dacă încă nu aţi observat diferenţa… cum v-aţi simţi dacă dintr-o dată aţi pierde absolut tot ce aveţi, nu aţi mai rămâne decât cu hainele de pe voi? Chiar credeţi că nu există Dumnezeu (sau Zei, sau orice entitate / orice entităţi superioare, Divine, la alegere), că nu există diavol (sau demoni, sau orice entităţi inferioare, la alegere)? Poate că nu am dat cele mai bune exemple, dar… viaţa are singură exemplele ei, cele mai potrivite pentru fiecare dintre noi. Nimic, absolut nimic, nu este aleatoriu.

 

Revenind la droguri… şi la muzica rock… sau muzica metal… Câţi dintre voi aţi început să cunoaşteţi muzica rock, sau muzica metal, după caz, începând cu „piese mai uşoare”? Probabil că cei mai mulţi au început să asculte rock, sau metal, pornind de la genuri sau trupe mai accesibile, „mai uşoare” (cum ar fi: balade rock, gothic rock, gothic metal, hard rock, chiar heavy metal; Metallica, H.I.M., Therion, Guns’n’Roses, Iron Maiden)… mai sunt şi unii, în a căror familie oricum se asculta rock sau metal, iar aceştia au „degustat” mult mai uşor trupele şi genurile „mai agresive” (de exemplu: Slayer, Pantera, Cannibal Corpse; death metal, grindcore). [A nu se lua ad-litteram categorisirea aceasta, fiind doar orientativă.] Apoi, după un timp, au început să fie capabili „să digere” trupe sau genuri din ce în ce mai agresive… sau mai depresive (vezi trecerea de la gothic/doom la suicide black metal). Oare nu este ceva similar consumului de droguri, când subiecţii simt nevoia unor doze mai mari sau mai intense de drog? Şi… totuşi… cum se ajunge aici? Unii încep să asculte rock sau metal datorită modei, pentru că e „cool”, alţii datorită anturajului, pentru că ştiu şi pe alţii care ascultă acest gen de muzică. Cum se manifestă, la început? Prima reacţie a multora este cea de respingere, în special atunci când „primesc” deodată piese mai agresive şi „mai greu digerabile”… dar, cu timpul, „se obişnuiesc” şi începe să le placă… ba chiar încep să caute piese şi trupe din ce în ce mai „greu digerabile”, mai underground, mai „necomerciale”. Nu sunt puţini cei care găsesc în ascultatul muzicii rock, sau metal, un refugiu, asemenea dependenţilor de droguri, care şi ei găsesc un refugiu în consumul de droguri. Iar fumatul e şi el destul de aproape, unii apucându-se de fumat pe fondul unor probleme emoţionale şi nefiind capabili, sau nevrând, ulterior, să se mai lase. Refugiu? Da. Cei mai mulţi vor fi de acord cu mine, că atunci când ascultă muzică rock, sau metal, aceasta îi calmează. Sau, cel puţin, la început îi calma. Ca şi fumatul. Mulţi spun că dacă fumează o ţigară „se calmează”. Sau, să fie oare demonii din ei şi din jurul lor care, primindu-şi „ofranda”, se liniştesc? Multe studii spun că plantele, în prezenţa muzicii rock, sau metal, încep să se ofilească, să fie vlăguite… Oare, dacă asupra plantelor muzica rock / metal are acest efect, asupra noastră nu? Şi, mai mult decât atât, a se căuta Mesajele ascunse din apă (titlul în engleză: The Hidden Messages in Water, Messages from Water), de Masaru Emoto, în care acesta ilustrează reacţia apei la diferite melodii şi la diferite genuri muzicale…

"Iubire"

 A se vedea ce cristale armonioase formează apa atunci când i se pune muzică clasică, de exemplu, sau când îi sunt asociate cuvinte frumoase, precum iubire. Şi a se vedea, prin contrast, reacţia apei la sunetele produse de muzica agresivă: cristalele formate sunt foarte dizarmonioase (nu întâmplător au Dimmu Borgir o piesă numită Master of Disharmony). În mod similar, nici cuvintele precum ură sau proasto nu au un efect armonizator asupra apei, ci dimpotrivă. Şi ce? Apa cunoaşte limbi străine? Oare de unde cunoaşte ea înţelesul cuvintelor? În mod misterios, se pare că apa înţelege orice cuvânt, sau, poate, mai bine zis, orice încărcătură emoţională a cuvintelor. Pentru că, atât prin muzică, cât şi prin cuvinte, sunt transmise emoţii, emoţii care pot fi fie negative, fie pozitive. Da, apa le receptează foarte bine. Iar corpul uman este alcătuit în proporţie de peste 80% din apă. 

Formă de cristalizare a apei care "a ascultat" Heavy Metal

 Aşadar, dacă noi, cu mintea, nu percepem efectele devastatoare pe care un cuvânt sau o serie de sunete le poate produce asupra noastră, organismul nostru are grijă să le recepteze, iar efectele apar, treptat, la nivelul întregii noastre fiinţe. De ce oare, la început, o piesă death metal, sau grind, sau suicide death metal, sau ce genuri mai puteţi aduce ca exemple, vi se părea prea agresivă sau prea depresivă, şi nu o puteaţi asculta? Şi de ce oare, după un timp, aţi devenit capabili de a o asculta, ba chiar a început şi să vă placă? Pentru că, între timp, aţi devenit mai puţin perceptiv, sunetele pe care organismul vostru le-a receptat v-au „educat” în acest sens. Cum spunea definiţia aceea din DEX? Stupefiant înseamnă „(Substanţă) care inhibă centrii nervoşi, provocând o stare de inerţie fizică şi psihică şi care, folosită mult timp, duce la obişnuinţă şi la necesitatea unor doze crescânde. Oare nu vă regăsiţi aici? Să luăm un exemplu: un individ, trecând printr-o perioadă nu foarte roz, ascultă cu plăcere Anathema. Piesele acestei trupe îl fac să se simtă mai bine, îl fac să se simtă înţeles, într-un fel. Poate că, după o vreme, perioada mai dificilă din viaţa individului a trecut, dar el s-a ataşat de muzică, îi place senzaţia pe care muzica i-o dă, şi o ascultă în continuare. Peste un timp va căuta şi alte trupe similare, din acelaşi gen, ba chiar va „intra mai adânc”, ascultând My Dying Bride, spre exemplu. Desigur, individul nostru nu ar căuta să asculte muzică „şi mai profundă” dacă nu ar simţi această nevoie. După cum nici dependentul de droguri nu ar creşte doza dacă nu ar simţi nevoia. Încet, încet, se ajunge şi la suicide black metal, sau ce alte genuri „şi mai profunde” s-ar putea găsi. Şi, desigur, cum să renunţi la o asemenea muzică, muzică ce ţi-a oferit totul, muzică ce te-a făcut „să simţi cu adevărat”? Dar oare chiar „simţi cu adevărat” ascultând asemenea muzică? Nu cumva anumite simţuri, percepţii, sau cum vrei să le spui, ţi-au fost inhibate, încetul cu încetul, permiţându-ţi să asculţi piese sau trupe care la început ţi se păreau inaccesibile? Unde vrei să ajungi, făcând aceasta? Crezi oare că ce faci tu, după acest model, înseamnă a-ţi depăşi limitele? A-ţi depăşi limitele spre ce, spre tărâmurile inferioare? Dar ce limite sunt acestea, dacă le depăşeşti (sau le depăşeai până acum) inconştient, fără acordul tău conştient? Oare chiar eşti (erai) conştient de ceea ce faci? Oare nu cumva eşti (erai) purtat în inerţie? Gândeşte-te la toate acestea… şi gândeşte-te bine ce vrei să faci cu viaţa ta… pentru că nimic nu e imposibil, iar orice obstacol poate fi depăşit, în mod conştient şi cu voinţă. Şi mă refer la obstacolele spre ceva măreţ, înălţător, căci cele spre lumea de jos sunt false obstacole… În fond şi la urma urmei, entităţile inferioare abia aşteaptă să se hrănească cu energia ta, altfel ele cum ar mai trăi? Şi, totuşi, oare te-ai născut aici şi acum, în această viaţă, doar pentru a servi ca sursă energetică tărâmurilor inferioare? Nu te minţi pe tine însuţi… Ridică-te… pentru că poţi face aceasta.

 

Un alt fenomen interesant… multe persoane inteligente, deci cu un real potenţial spre a face ceva valoros cu viaţa lor, au fost prinse în mrejele muzicii rock, sau metal. Pe nesimţite. Li s-a părut că găsesc acolo ceea ce căutau, de fapt. Să luăm un alt exemplu: de această dată, subiectul nostru este pasionat de ocultism, de esoterism, eventual are şi unele abilităţi înnăscute spre acestea… şi… oare ce gen de muzică ascultă? Aţi ghicit (sau nu): black metal. Pentru că da, în această muzică subiectul nostru găseşte ceva spiritual, găseşte aici răspunsul la multe din întrebările sale. Sau, cel puţin, are această impresie. Ori, dacă doriţi, mai luăm încă un exemplu, un alt individ, cu pasiuni şi aspiraţii similare, care ascultă, ghiciţi ce… heavy metal! Da, pentru că Iron Maiden, de exemplu, au atâtea piese care tratează anumite subiecte „mai spirituale”… Mai spirituale decât ce? Sunt oare ele cu adevărat spirituale? Sau sunt doar… în aparenţă. Şi ce se ascunde oare sub această aparenţă? Hmmm, ce mascotă „drăguţă” au cei de la Iron Maiden, ce „simpatic” este Eddie! Oare digerând „spiritualitatea” propusă de Iron Maiden vom ajunge şi noi ca Eddie? Brrrr, fără intenţia de a jigni pe nimeni, dar nu cred că vă doriţi cu adevărat asemenea lucruri. Cât despre Dimmu Borgir, sau Taake, (pentru necunoscători: ambele trupe cântă black metal) se ştie ce fel de „spiritualitate” promovează, pentru că o recunosc în mod deschis, şi fără reţineri. Apropo: am avut ocazia de a asista şi la un concert Taake şi, credeţi-mă pe cuvânt (hmmm, greu de cerut aşa ceva unor eterni sceptici, nu-i aşa?), nu vreţi să fi fost acolo! Pentru că am fost şi am văzut cum stau lucrurile. Slavă Zeilor (sau Slavă Domnului, sau Slavă… – a se citi numele oricăror / oricărei divinităţi sau entităţi superioare la alegere) că am fost suficient de lucidă pentru a-mi da seama ce se petrece, sau, cel puţin, pentru a-mi face cât de cât o idee. Ştiu că unii deja se gândesc că urmează nişte aberaţii (eventual „nişte aberaţii cu tentă cre(ş)tină”), dar… gândiţi-vă bine! Sau, mai bine spus, deschideţi-vă inima şi încercaţi să ascultaţi muzica, împreună cu mesajul ei, cu inima, cu sufletul, şi nu cu mintea! Încercaţi să fiţi la fel de deschişi ca atunci când eraţi copii, ca atunci când priveaţi lumea din jur cu entuziasm, când totul în jur vi se părea frumos (sau, altfel spus, ca atunci când vedeaţi scânteia Divină în tot ceea ce vă înconjoară), ca atunci când eraţi precum acea pânză albă, curată şi frumos strălucitoare!

 

Nici nu este greu să vă daţi seama ce anume poate să transmită Høst (pentru necunoscători: vocalistul trupei Taake) în concertele sale, în condiţiile în care declară, fără nici o reţinere, în mod cât se poate de clar, că prin muzica sa promovează Răul. Şi nu luaţi asta în derâdere, pentru că este cât se poate de serios când o spune. Sau… cât de serios poate fi un om aflat în stare de ebrietate. A se căuta interviuri, de exemplu pe YouTube. 

Concert Taake în Bergen, 23.05.2010

 Aşadar, la ce vă aşteptaţi să vedeţi / să simţiţi / să percepeţi la un concert Taake? Am făcut poze, am şi filmat, dar încă mă mai gândesc dacă să „dau drumul” filmărilor pe YouTube, să le vadă şi alţii care nu au avut această ocazie de a fi acolo, sau nu. Totuşi nu, pentru că nu doresc să mai promovez aşa ceva, aşa ceva însemnând: Răul, agresivitatea, ignoranţa, ura, haosul … iar lista cuvintelor care tulbură apa (a se vedea Masaru Emoto) poate continua. Am făcut-o destul, mai mult sau mai puţin inconştient. Ce vreţi să vedeţi? Høst intrând într-un fel de transă malefică, receptând şi transmiţând Rău, malefic, în toată sala de concert, şi nu numai? Sigur că da, unii ar zice „Oaaaaau, cât de tare!!!” la aşa ceva… sau ar rămâne fără cuvinte… cum am rămas şi eu fără cuvinte, însă poate nu din aceleaşi motive. Nu, nu vreau să spun nimic din categoria „huooo sataniştii”, pentru că nu văd ce rost ar avea. Erau în sala aceea de concert o mulţime de oameni care nu erau conştienţi de ceea ce se întâmpla, cu adevărat, acolo. După cum o mulţime de alte trupe, din întreaga lume, imită, mai mult sau mai puţin, sau urmează modelul trupelor black metal norvegiene. Exact ca atunci când arunci o piatră în apă… aşa şi undele black metalului au fost transmise în întreaga lume. Însă, dragii mei, gândiţi-vă bine, ce anume căutaţi şi ce anume vă doriţi. Ce fel de spiritualitate, mai ales. Pentru că, dacă vă doriţi ceva cu adevărat autentic şi înălţător, atunci NU black metalul este calea. Şi nici pagan black metalul, nici viking metalul. Vă adresez întrebarea clasică: credeţi oare că strămoşii noştri, să zicem daci, ascultau sau cântau black metal (sau orice alt gen de rock sau metal) atunci când practicau spiritualitatea? Răspunsul e evident, îl ştiţi şi voi, fiind o întrebare mai degrabă retorică. Dar, atunci, de ce faceţi voi lucrul acesta? Este, sper, destul de clar că nu poţi promova spiritualitatea ancestrală într-un mod autentic, asociind-o unor sunete cu rezonanţă atât de joasă… pentru că asta nu înseamnă altceva decât a o altera şi a o transmite într-un mod deficitar, poate chiar nociv. Iar dacă intenţiile voastre de a promova spiritualitatea ancestrală, dacică, să zicem, sunt bine-intenţionate, atunci sunt convinsă că veţi găsi modalităţi mult mai bune de vă trezi pe voi înşivă, cât şi pe ceilalţi, astfel încât să vedeţi adevăratele valori şi adevăratele virtuţi. Pentru că nu poţi alătura Răul Binelui, fără să lipseşti Binele de o parte a sa. Iar acestea nu sunt basme sau poveşti. Amintiţi-vă de pânza aceea albă, curată şi frumos strălucitoare, de care vorbeam mai devreme… de ea aveţi nevoie pentru a distinge între ceea ce este frumos, autentic, şi ceea ce este… murdar.

 

Cât despre celălalt exemplu, privind „spiritualitatea” din muzica rock / metal, şi anume Iron Maiden, nu mai sunt prea multe de zis. Îmi amintesc că purtam cândva nişte discuţii extrem de interesante, pe teme destul de spirituale, cu fani ai New Wave of British Heavy Metal. Iar aspiraţii spirituale există destul de mult în cercurile rockereşti sau metaliste. Tind să cred că entităţile inferioare, malefice (reamintesc faptul că cea mai mare păcăleală pe care aceste entităţi demoniace ne-o pot face este să ne convingă să credem că ele nici nu există!) au o plăcere deosebită în a atrage în mrejele lor şi în a consuma în mod special energia acelora care au deja anumite aspiraţii spirituale şi care, căzând în mrejele lor, aleg astfel un drum greşit… Căci dacă un orb conduce pe alt orb, vor cădea amândoi în prăpastie! Iar asta e valabil nu doar pentru fanii NWOBHM, ci şi pentru fanii black metal, sau gothic metal, sau orice alt gen de rock sau de metal, care se ştiu că au anumite aspiraţii spirituale, sau chiar anumite înclinaţii înnăscute spre aşa ceva. Revenind la Iron Maiden, au concertat şi în Bergen, chiar cu puţine zile înainte de a ajunge pe scenă la Cluj Napoca, şi, vrând nevrând, am ajuns să-i văd şi pe ei în concert. Nu credeam că voi ajunge să fac şi asta, dar s-a întâmplat. Pur şi simplu atracţia către cetate, către inima oraşului Bergen, a fost prea mare pentru a-i putea rezista. M-am simţit atrasă acolo de nişte forţe misterioase şi, până la urmă, am cedat tentaţiei. Asta în condiţiile în care, luând tramvaiul spre centru (aveam de făcut nişte cumpărături), cam o treime dintre indivizii din tramvai aveau pe ei tricouri cu Iron Maiden, iar un sfert tricouri cu alte trupe, de exemplu Metallica. Am coborât la o staţie, înainte de zona centrală, am făcut nişte cumpărături, m-am gândit bine, apoi am luat un următor tramvai, spre centru. Condiţiile: aceleaşi. Tricouri cu Iron Maiden oriunde vedeai cu ochii. Ajunsă în centru, din nou, plin de metalişti şi de tricouri cu Iron Maiden, oriunde vedeai cu ochii. M-am dus spre celebra zonă cunoscută ca Bryggen şi nu exagerez deloc când spun că de la toate, dar absolut de la toate, terasele şi barurile răsuna Iron Maiden!!! Era un cârd lung, ce părea fără început şi fără sfârşit, ce ducea spre inima oraşului, spre interiorul cetăţii. Am urmat şi eu cârdul, mai mult din curiozitate, şi, când am trecut pe lângă zidurile cetăţii, auzeam deja dinăuntru răsunând „ceva black metal”, nu mi-am dat seama ce era, pentru că din unghiul respectiv se auzea mai mult sub formă de zgomot indefinit. După ce am făcut înconjurul cetăţii, pentru că aşa se proceda pentru a intra în incintă, m-am oprit şi eu undeva în dreptul intrării, de unde priveam, alături de alţi indivizi, scena. Chiar se vedea foarte bine de acolo, mai ales că erau şi nişte ecrane imense, pe care se proiecta mişcarea de pe scenă. Relativ în scurt timp, doi băieţi, cam de vârsta liceului, ce stăteau lângă mine, după „gard”, s-au trezit cu două bilete, oferite cadou de un individ care se îndrepta către incinta cetăţii. Pesemne că mulţi îşi luaseră din timp bilete, pentru Iron Maiden, dintre care unii nu au mai putut onora cu prezenţa, din diverse motive. Aşa că biletele au rămas vândute, iar banii pe ele deja daţi. Mulţi alţii încercau să vândă biletele în plus, la preţuri mai mult sau mai puţin ridicate. După un timp, au mai fost şi alţi „fericiţi”, care s-au ales cu bilete de intrare la Iron Maiden, unii dintre ei fiind chiar „rugaţi” să le accepte. Chiar mi s-a părut amuzant să privesc un el şi o ea, cu un bilet în plus, care iniţial au vrut să-l vândă (la un preţ foarte mic), apoi au vrut să-l dea gratis… au vrut să-l dea gratis unui grup de copilandri (două fete şi doi băieţi, tot cam de vârsta liceului), dar nici unul dintre ei nu era entuziasmat. Discuţia avea loc în norvegiană, deci bănuiesc că turiştii străini, „aşteptând pomana”, nu au auzit sau nu s-au prins despre ce era vorba. Până la urmă, o fată din grupul de copilandri a acceptat biletul, apoi s-au mai fugărit şi îmbrâncit prin zonă, după care… au plecat. Nu ştiu unde. Mi s-a părut amuzant faptul că la un moment dat a apărut şi un grup de turişti francezi, bănuiesc că turişti, care spuneau că n-au bani şi vor bilete gratis. Totuşi, doi dintre ei aveau pe ei tricouri cu Iron Maiden, pe care pretindeau că le-au cumpărat atunci, din oraş. (Am omis să precizez lucrul acesta: şi înainte şi după concert, tricourile şi fularele cu Iron Maiden se vindeau, şi se vindeau bine, la toate colţurile de stradă din centrul oraşului… de parcă ar fi fost pâine caldă, nu altceva.) Bineînţeles, nu am aşteptat mult, iar la un moment dat m-am trezit cu un individ simpatic, întinzându-mi un bilet de intrare, făcându-mi-l cadou. Ce drăguţ! Şi nu am cerut nimic, nu am zis nimic, în afară de „Thank you! J”. Bineînţeles, cetăţenii francezi de lângă mine m-au întrebat dacă chiar vreau să mă duc la concert, pentru că ei mai aveau nevoie de încă două bilete de intrare. Totuşi, dacă am primit acel bilet, poate că mi-ar fi părut rău de gestul probabil bine-intenţionat al celui care mi l-a oferit cadou (biletul fusese cumpărat în decembrie 2009, conform datei înscrise pe el, era ceva timp de atunci), aşa că nu am ratat ocazia de a pătrunde în incinta cetăţii, în inima oraşului, la sursa care pricinuia atâta agitaţie în întreg Bergenul. Era plin de lume şi m-a impresionat că erau zone speciale de urinat pentru persoanele de sex masculin, numite ceva gen Urinal; m-am gândit că era o idee bună. 

Concert Iron Maiden, Bergen, 11.08.2010

 Plin – ochi de lume, cum spuneam, oameni de toate vârstele (de la copilaşi în jurul vârstei de 10 ani, până la oameni trecuţi de mult de a doua tinereţe), de toate culorile (la propriu: şi albi, şi negri, şi asiatici, eventual şi combinaţii între) şi îmbrăcaţi în toate stilurile vestimentare posibile (aproximativ). Am aflat, la un moment dat, că eram, numai în incinta cetăţii, peste 20 000 de oameni! În unele ziare am găsit chiar cifra de 30 000. În orice caz, mi-am adus aminte de anii de liceu, când îmi perfecţionam engleza învăţând pe de rost versurile unor piese de la Iron Maiden… şi chiar îmi doream să cânte Wasted Years, piesa mea preferată de pe atunci… O altă preferată, la care ştiam versurile pe dinafară, era Infinite Dreams. Dar nu au cântat nici una dintre aceste piese. Când au cântat Fear of the Dark deja nu mai eram în incinta cetăţii, eram în staţia de autobuz, sub umbrelă (a început la un moment dat să plouă cu găleata – tipic pentru Bergen – şi nu toţi aveam haine de ploaie; nu aveam voie cu umbrelele în interiorul cetăţii, pe care am fost cu toţii nevoiţi să le lăsăm la intrare; aşa că mulţi au plecat după umbrele, fiind apoi invitaţi politicos către ieşire), dar se auzea foarte bine şi de acolo. S-a oprit ploaia, aşa că m-am dus înapoi în cetate, lăsând umbrela la intrare, dar nu a mai urmat decât o piesă. Fără bis. Chiar am observat că în Norvegia nu e moda bis-ului, cel puţin nu la concertele rock / metal. Nici un bis. Şi nu am făcut decât vreo două poze, cu telefonul, pentru că era interesantă scena având în fundal muntele Fløyen şi nori în culori apocaliptice. De fapt asta-mi şi sugerează numele turneului, The Final Frontier – World Tour, faptul că ne aflăm la o răscruce, într-un moment important al evoluţiei noastre, lucru valabil pentru întreaga lume. Iar modul în care a început concertul m-a dus cu gândul la extratereştri, deschiderea vrând a sugera un fel de invazie extraterestră… Indiferent de aparenţe şi de mesajul vrut al concertului şi al turneului în sine, aş spune mai degrabă că nu de extratereştri ar trebui noi să ne temem în mod special, nu împotriva lor ar trebui noi să luptăm acum. Prioritatea noastră ar trebui să fie să ne luptăm cu noi înşine, şi cu tendinţele demoniace din noi şi din imediata noastră apropiere. Să devenim conştienţi de scânteia Divină din noi, să lăsăm la o parte influenţele negative, şi să ne amintim de ce am venit aici, de ce ne-am născut şi de ce trăim aici şi acum. Şi să încercăm să gândim totul dintr-o perspectivă cât mai pură, fără Iron Maiden sau alte „ajutoare” de acest gen, fără pseudo-filozofii care mai mult ne încurcă decât ne îndrumă… căci, cum bine spunea cineva, dacă un orb ghidează pe alt orb, atunci vor cădea amândoi în prăpastie! şi fix aşa este şi cu rockul şi metalul, în general.

 

Cei care au anumite aspiraţii spirituale, mai ales dacă s-au şi născut cu anumite tendinţe, să încerce să se elibereze de orice influenţe de genul acesta, cât mai este timp… cred că e destul de clar mesajul… se spune că niciodată nu e prea târziu, dar… mai degrabă Nu lăsa pe mâine ce poţi face azi! pentru că nu se ştie ce va fi atunci. Şi, în orice caz, ziua de mâine depinde de cea de azi, de clipa prezentă. Acum putem face ceva, nu ieri şi nici mâine. Iar dependenţa de asemenea droguri „parşive” poate fi şi ea vindecată. Cel puţin, merită încercat. Prin voinţă şi ajutor Divin (pentru cei care încă mai cred în ceva şi nu s-au lăsat ateizaţi complet) orice e posibil, atâta timp cât există şi credinţa necesară! Am avut ocazia de a discuta cu, şi de a asista la discuţii între, membrii unor trupe cunoscute (cum ar fi Finntroll, sau Eluveitie), aceştia spunând că, odată ce s-au apucat de cântat acest gen de muzică, şi anume metal, le este aproape imposibil să se oprească şi să cânte altceva. Pur şi simplu nu pot (sau nu vor). Indiferent dacă în viaţa privată ascultă sau nu şi alte genuri muzicale, pentru că da, mulţi ascultă şi altceva, nu se limitează doar la rock / metal. Ca dovadă că au totuşi un suflet, care le cere şi altceva. Nu voi spune niciodată că rockerii / metaliştii sunt satanişti, din simplul motiv că NU este aşa. Şi, mai ales, nu poate fi redus totul la o asemenea afirmaţie. Unii sunt, într-adevăr, angrenaţi pe cumplite căi „de cădere liberă”, mai mult sau mai puţin conştienţi de ceea ce fac, dar mulţi sunt, FĂRĂ SUPĂRARE, conduşi inconştient către lumi infernale. Ştim cu toţii că, dacă nu ar fi, nu s-ar povesti. Evitând să facă parte din „turma comercială”, ajung să facă parte tot dintr-o turmă, la urma urmei, turma celor mai mult sau mai puţin „posedaţi” de forţe malefice. Pentru că, în momentul în care eşti dependent de un drog, se poate spune că eşti, într-un fel, „posedat” de acel drog. Şi asta se întâmplă, din nefericire, şi cu muzica rock / metal.

 

Îmi spunea cineva, în urmă cu vreo 7 ani, că el nu-mi face CD-uri cu muzică rock / metal, pentru că ştie sigur că în maxim 3-4 ani o să mă las de rock / metal şi o să ascult manele, aşa cum fac mulţi „pokemoni”. Iată că au trecut 7 ani, nu 3 sau 4, şi NU ascult manele. De altfel, şi manelele sunt tot un fel de drog, ba chiar un promotor al nonculturii, ale cărui efecte se observă cu ochiul liber, la nivelul întregii societăţi româneşti. Iar dacă uneori îţi trebuie ceva mai multă minte pentru a asculta rock / metal, pentru a asculta manele nu ai nevoie neapărat de aşa ceva. Oricum, nu pot scrie prea multe despre manele, pentru că nu le cunosc lumea şi, în plus, există alte persoane îndreptăţite să trateze acest subiect. Ce muzică ascult acum, se întreabă unii? Ei, bine, de ceva timp încoace tot încerc „să mă las” de metal, pentru că am devenit conştientă de efectele pe care le are în realitate. Slavă Domnului, sau Slavă Zeilor (sau Slavă… – a se completa cu orice divinitate sau entitate superioară la alegere), că am avut privilegiul de a simţi „pe propria piele” câteva dintre adevăratele efecte, devastatoare, pe care muzica rock / metal le are în realitate. Poate părea exagerat pentru unii, dar… mi se pare devastator faptul de a-ţi irosi viaţa, şi sănătatea, în mrejele unui astfel de drog, într-o falsă cale spirituală, când poţi, mult mai bine, să te eliberezi de astfel de dependenţe şi să faci ceva cu adevărat util cu viaţa ta, să faci lucrul pentru care într-adevăr te-ai născut aici şi acum, în această existenţă. Şi, mai ales, să poţi căuta şi găsi o cale spirituală autentică, şi un ghid spiritual autentic. Cine caută găseşte, şi găseşte fix ceea ce caută… Aşa că întreb şi eu, de curiozitate: Sunteţi siguri că aţi găsit ceea ce căutaţi? Sunteţi siguri că sunteţi pe drumul cel bun, că acesta vă aduce împlinire, fericire şi tot ce vă doriţi? Sunteţi siguri că sunt dorinţele voastre adevărate, pe care le-aţi avut de când aţi venit aici, pe această lume? Sau sunt doar nişte dorinţe false, pe care vi le-aţi creat pe parcurs, agăţându-vă de diverşi factori şi de diverse dependenţe?

 

Cât despre „spiritualitatea” din muzica rock / metal, sau asociată acestui gen de muzică, ea nu este decât o pseudo-spiritualitate, o falsă spiritualitate, sau o spiritualitate decadentă. Spiritualitatea autentică, înălţătoare, şi muzica rock / metal nu pot coexista, cel puţin nu pentru multă vreme. Mai devreme sau mai târziu una dintre ele va ceda, va fi exclusă de cealaltă. Iar dacă muzica rock / metal este ceva efemer, trecător, nu se poate spune acelaşi lucru despre spiritualitatea autentică. Iar spiritualitatea autentică nu este, în nici un caz, transmisă prin muzica rock / metal, în nici un caz nu poţi transmite ceva înălţător, de înalte vibraţii, prin această muzică decadentă (Children of Bodom, piesa Children of Decadence, vă spune ceva?).

Children of Bodom

 Mesajele „spirituale” de vibraţie joasă, precum cele satanice, propagând Răul, sunt transmise cu uşurinţă şi, de cele mai multe ori, receptate inconştient de ascultători. Inconştient, în sensul în care aceştia nu sunt conştienţi de ceea ce li se întâmplă cu adevărat şi nici de adevăratele consecinţe asupra lor şi asupra structurii lor. Se cunosc, de altfel, unele trupe rock / metal, cu mesaje clar sataniste. Pe de altă parte, există trupe care vor să promoveze păgânismul autentic prin muzica rock / metal, dar, cu părere de rău, după cum am spus-o şi anterior, acest lucru pare destul de absurd pentru cineva destul de lucid. Cât despre mesajele creştine, sau de alte religii, transmise prin muzica rock / metal, este fix aceeaşi poveste. Bine, dacă ideea ajunge la cine trebuie, s-ar putea să se întâmple ceva bun până la urmă, dacă persoana respectivă va căuta şi va găsi o cale spirituală autentică, şi nu se va complace în a citi „poveşti” şi a asculta muzică despre aceleaşi „poveşti”. (Prin „poveşti” mă refer la tentative de a reda spiritualitatea autentică.) Cu părere de rău, dau un exemplu nefericit de încercare eşuată de a îmbina „spiritualitatea românească” cu muzica rock / metal, şi anume ziarulzidul.ro. Apreciez, şi am mai zis-o, bunele intenţii, având în vedere că multe articole sunt interesante şi promovează ceva demn de promovat, dar, aceea nu este spiritualitate autentică, cel puţin nu la modul la care mă refer aici. Oricum, ce-am avut de zis specific acestui caz, am zis în comentariile lăsate pe site-ul / blogul cu pricina, iar dacă mi-au fost sau nu aprobate, aceasta e partea a doua şi nu e problema mea, cât a autorilor.

 

Îmi imaginez că unii se întreabă cum de am scris eu, taman eu, un asemenea articol. Păi, simplu, din moment ce mi-am dat seama de un lucru şi, mai ales, din moment ce am devenit sigură de acel lucru, am simţit nevoia de a spune şi altora. Pentru că mulţi au făcut sau fac greşeala pe care şi eu am făcut-o. Unii se întreabă ce muzică ascult eu acum, oare… bun, am zis că încerc să nu mai ascult rock / metal, fiind conştientă de faptul că mai mult mă încurcă, mai mult mă abate de la drumul pe care îl am de parcurs… Există atâta muzică frumoasă… de exemplu, atâta muzică folclorică, tradiţională, transmiţând mesaje autentice, păstrate de veacuri… De asemenea, mă consider în continuare „păgână” (nu în sensul din DEX, ci mai mult în sensul termenului germanic de „heathen”, şi, mai ales, NU în sensul de neo-păgânism, păgânism modern, Wicca, sau altele de genul acesta), în sensul de cale a Naturii, bazată pe înţelepciunea şi tradiţiile milenare.

Natura Eternă

 Ori muzica rock / metal chiar NU se împacă cu aşa ceva. Strămoşii noştri probabil că ar fi fost îngroziţi să audă asemenea sunete, iar faptul de a trăi într-o „societate modernă” nu scuză cu nimic. De altfel, dependenţa de muzica rock / metal e comparabilă cu dependenţa de televizor – apropo de „societatea modernă” – , doar că în cazul televizorului unii iau totul de-a gata, fără să mai gândească, pe când în cazul muzicii rock / metal unii gândesc poate prea mult şi pierd astfel din esenţa lucrurilor. Şi, dacă tot suntem la capitolul muzică rock / metal, îmi tot vine în minte un vers, de la Iron Maiden, şi anume, It isn’t me but someone else – „frumoasă” fugă de răspundere, aruncând responsabilitatea în spinarea altuia, când noi, şi numai noi, suntem responsabili de faptele noastre şi de alegerile pe care le facem, suportând, desigur, consecinţele. După faptă şi răsplată, iar fuga de răspundere nu scuteşte cu nimic osânda corespunzătoare fiecăruia. Universul are legile sale, de care nimeni nu este scutit. Iar dacă ne place să fim permanent în rezonanţă cu vibraţii joase, sau extrem de joase, prin intermediul muzicii pe care o ascultăm, când putem face altceva, mult mai bun, cu viaţa pe care o avem, e a noastră greşeala de a ne complace, de a fi ignoranţi şi, în fond, de a ne autodistruge, uneori chiar mai repede decât ne-am putea imagina. Dacă în cazul multora dintre drogurile interzise prin lege (datorită nocivităţii lor recunoscute) persoanele dependente au nevoie de îngrijiri speciale, nefiind în stare să se curarisească singure de dependenţa care le înlănţuie, mă aştept, totuşi, ca în cazul dependenţei de muzica rock / metal, cel puţin unele persoane să aibă, încă, suficientă luciditate, pentru a-şi da seama şi singure de ceea ce-şi fac lor înşişi, de ceea ce se întâmplă cu viaţa lor, astfel încât să poată lua măsuri. Iar persoanele care îşi dau seama de situaţie şi vor să „se vindece”, dar se simt incapabile să o facă singure, pot oricând să ceară ajutorul, doar nu degeaba se spune Cere şi ţi se va da sau Bate şi ţi se va deschide. Atâta timp cât au credinţă în Zei, sau în Dumnezeu, problema e deja ca şi rezolvată de la Sine. Trebuie doar să ceară ajutor, şi vor primi.

 

Făcând acest pas şi scriind acest articol, mă aştept ca cel puţin o persoană dintre cele ce citesc să devină conştientă de situaţie, şi să-mi urmeze exemplul. Apoi altele, şi altele. Pentru că prin exemplul personal e cel mai uşor să schimbi lumea, în Bine.

 

Iar ca încheiere, invit pe oricine are ceva de comentat, sau nu este de acord cu ce am scris mai sus, să lase comentarii sau critici, atâta timp cât criticile sunt pertinente, fondate şi bine-intenţionate. Sper ca Zeii să le dea câte-un brânci celor care merită treziţi din starea lor de dependenţă şi… cine are urechi de auzit să audă, iar cine are ochi de văzut să vadă!

 

NOTE! I will write an English version / translation of this, sooner or later, to avoid any confusions or misunderstandings.

 

In Memoriam… Mădălina Manole

Nu cred că are sens să vin acum cu informaţii „enciclopedice” despre Fata cu părul de foc. Pentru că se ocupă de acest lucru alţii, şi nu aceasta-mi este intenţia, în acest scurt articol… Am avut şi eu un şoc, ca mulţi alţii, aflând că Mădălina Manole nu mai este printre cei vii. Am crescut, într-un fel, cu unele piese de-ale ei… şi fiind mereu comparată cu ea, datorită numelui. Ca multe alte Mădăline, de altfel…

Ce să spun… e trist… şi parcă nu mi-a venit să cred… Am ascultat ore în şir câteva piese vechi de-ale ei, cele cu care am rămas, cele care îmi plăceau în copilărie… Trist. Atât pot spune.

Zeii să te aibă în pază, Mădălina (Magdalena – Anca)!

…

Probabil cea mai cunoscută piesă… sau, cel puţin, o piesă al cărei refren mi-a rămas mult timp în minte… este cea conţinând versurile Fată dragă, nu fi tristă… fiindcă e păcat!

(sper să fi nimerit varianta cea mai veche)

…

Cam din aceeaşi perioadă:

…

O altă piesă care a rămas imprimată în memoria multora:

…

Şi… o piesă pe care a încercat cineva să mi-o trimită mai devreme… tare frumoasă şi ea.

Nemuritori în munţi

IMPORTANT! A se citi şi articolul de la adresa http://madalinamoewis.wordpress.com/2010/09/06/muzica-rock-metal-un-drog/

 

Se pare că a trecut ceva timp de când n-am mai scris pe aici… Pe 1 decembrie am fost la Chişinău, a fost nemaipomenit de frumos acolo, mai ales în partea a doua a zilei, când am dansat hora, români de pretutindeni, şi, mai ales, români de pe ambele maluri ale Prutului… Eh, între timp mi-am luat zborul spre ţările Nordice şi uite-aşa am reuşit să prind şi un concert cu o trupă pe care tare mult voiam s-o văd în toată splendoarea. Şi bineînţeles că nu am fost dezamăgită. Despre aceasta voi scrie în cele ce urmează.

Cu chiu cu vai am reuşit şi eu să-mi rezerv şi să-mi tot rezerv bilet la concertul Immortal, anunţat în data de 9 ianuarie 2010, la USF Verftet, în Bergen, astfel încât să-l şi pot ridica (rezervările sunt valabile doar câte 3 zile). Cu chiu cu vai am reuşit să găsesc locaţia, bâjbâind prin întuneric şi prin zăpadă, cu harta oraşului în buzunar şi mâinile crăpate de frig în mănuşi. Dar, totuşi, zeii au ţinut cu mine, şi am reuşit să-mi ating obiectivele.

Cu o zi înaintea concertului investigasem zona, pentru a-mi fi mai uşor să găsesc sala la momentul oportun. Şi, cu toate acestea, tot am făcut câteva ocoluri inutile în ziua cu pricina. Dar, important este că am reuşit să ajung la USF Verftet, un loc amplasat pe malul apei, sub stânci numai bune de adăpostit trolli şi de sprijinit copaci puternici.

Vedere de lângă USF Verftet

Pe bilet, precum şi pe diverse site-uri, scria ceva de ora 9:00 pm, sau ora 21:00. M-am panicat un pic când am văzut că era deja 9:05 pm şi mai aveam un pic de mers până la USF Verftet, dar m-am liniştit când m-am apropiat de locaţie şi am văzut destui metalişti pe traseu. De altfel, cineva îmi spusese că era foarte probabil ca show-ul să nu înceapă mai devreme de ora 10:00 pm.

Am fost puţin dezgustată văzând nişte metalişti care stăteau cu spatele la drum şi-şi făceau nevoile pe trotuar, înspre un gard, după cum am fost şi mai dezgustată de figurile şi gesturile unora care scuipau în stânga şi în dreapta mai ceva ca maneliştii de la noi. Frumoasă prima impresie, ce să spun! Am înconjurat şi eu clădirea, ghidându-mă după grupuleţele de metalişti, pentru a ajunge pe malul apei, unde era ditamai şirul la intrarea spre sala de concert. Ce mi-a atras atenţia aici? Din nou, indivizi care scuipau ca sălbaticii, după cum şi indivizi care trăgeau din ţigări ca disperaţii, pentru că în clădirea în care urma să intrăm fumatul era şi încă mai este interzis.

Am stat şi eu la rând, până am intrat, ascultând discuţii într-o limbă total necunoscută. La verificarea biletului am aflat că aveam voie să fac fotografii, cu cameră foto compactă şi fără să folosesc blitzul, fapt care m-a bucurat. Ajunsă înăuntru, am descoperit o sală destul de mare, dotată inclusiv cu spaţii speciale pentru persoanele aflate în scaun cu rotile. Căci erau şi persoane în scaun cu rotile, care veniseră să-i vadă pe Immortal… Foarte interesant… M-am învârtit un pic pe-acolo, pentru a descoperi şi amplasarea scenei. Scena nu era foarte mare, mi s-a părut chiar destul de mică. M-am oprit cumva în dreapta scenei, în timp ce studiam persoanele din jur şi mă gândeam cum să intru în vorbă cu cineva. Gândit şi făcut. Am intrat în vorbă cu o tipă din apropiere, care mi se părea că se uita cam ciudat la mine, şi uite-aşa, dintr-o vorbă în alta, am descoperit că proveneam din aceeaşi Moldovă despărţită în două de malurile Prutului. Nu mă aşteptam deloc ca prima persoană cu care urma să intru în vorbă să fie cunoscătoare de limba română, ba chiar mai mult, de etnie română!

Am mai schimbat câteva vorbe, în limba maternă, după care m-am deplasat chiar în faţa scenei. Aici am intrat în vorbă cu nişte copilandri din Bergen şi uite-aşa am aflat şi eu că în Norvegia există practica conform căreia minorii sunt însemnaţi pe mână cu câte un X mare, dacă merg la concerte sau în baruri, astfel încât să fie vizaţi a nu consuma alcool. Chiar am fost impresionată în mod plăcut să aud că tinerii cu pricina oricum nu prea consumau băuturi alcoolice, la 16-17 ani, nici măcar acasă. Da, aici chiar da exemple demne de urmat! Nu mai spun de faptul că vorbeau foarte fluent limba engleză, ceea ce m-a făcut să-mi revizuiesc prima impresie despre metaliştii din Bergen, şi din Norvegia, în general.

Immortal se tot lăsau aşteptaţi, astfel încât şi-au făcut apariţia abia după ora 10:30 pm. Am surprins, într-o filmare, atmosfera de început de concert. Publicul a fost absolut extaziat de apariţia lor şi, de unde eram în al treilea rând, pe centru, am migrat prin mai multe rânduri, consecutiv, fără voia mea, purtată de oscilaţia mulţimii. După un timp n-am mai rezistat înghesuielii din primele rânduri, mai ales că pe un braţ ţineam şi rucsacul şi haina, iar în cealaltă mână aveam camera foto, aşa că m-am strecurat, cu foarte mare greutate, un pic mai în spate. La un moment dat, o norvegiancă drăguţă, care stătea în faţa mea, mi s-a adresat, i-am răspuns în engleză, apoi mi-a repetat, tot în engleză, ce-mi spusese prima dată („I can’t see anything!”). Într-adevăr, era o baie de mulţime pe cinste, pentru că stăteam toţi înghesuiţi, erau şi unele persoane foarte înalte, aşa că era destul de dificil să poţi vedea tot ce se petrecea pe scenă. În orice caz, se puteau auzi şi simţi vibraţiile ce veneau din partea trupei!

La un moment dat, în dreapta mea a apărut o tipă aproape leşinată de beată, dar foarte paşnică şi calmă. Între timp, am crezut de cuviinţă că era în siguranţă să-mi scot ochelarii de la adăpost şi, cu atât mai bine, în jurul meu spaţiul devenise suficient încât să pot sta mai lejer şi să am loc şi să mă manifest. A urmat şi una dintre piesele mele preferate, Beyond the North Waves, pe care am înregistrat-o printre reprize de head-banging.

La capitolul efecte scenice, Immortal au stat chiar foarte bine: au avut pe scenă flăcări de tot soiul, care au încins la propriu atmosfera. Nu a lipsit nici torţa, deja consacrată, pentru „înteţit focul”.Ceva care m-a uimit în mod special: concertul s-a terminat brusc, când la finalul unei piese a intervenit un efect de genul unei duble explozii, după care membrii formaţiei pur şi simplu s-au retras. Publicul a început, de asemenea, să se îndrepte spre ieşire, trecând sau nu pe la garderobă. Nu a fost nici cea mai mică tentativă de bis, iar asta chiar m-a lăsat perplexă pentru câteva momente. Iar când mi-am revenit, am descoperit şi eu că exista locul numit garderobă, unde îţi puteai lăsa haina sau bagajul, după ce plăteai o taxă de 20 kr.

Un alt aspect interesant: am văzut multe persoane purtând dopuri în urechi, pentru a atenua daunele produse de numărul prea mare de decibeli. Ce idee bună, având în vedere că după un asemenea concert e imposibil să nu ai probleme cu auzul, cel puţin pentru câteva ore! Ce-i drept, am întrebat pe unul dintre copilandri de ce el nu avea aşa ceva şi mi-a răspuns: „It’s Immortal! It’s worth ear damage!” Pot spune că am fost de aceeaşi părere, mai ales pentru că nici nu am avut altă alternativă.

Ca încheiere, vă las să urmăriţi înregistrarea piesei Beyond the North Waves, cu menţiunea că a fost destul de incomod să stau cu o mână ridicată, ţinând în ea şi camera de filmat, în timp ce dădeam din pleată. Dar sper să fi meritat efortul!

Nu în ultimul rând, dedic fragmentul de mai jos tuturor prietenilor şi cunoscuţilor care şi-ar fi dorit să vadă Immortal şi nu au avut, încă, ocazia:

 

IMPORTANT! A se citi şi articolul de la adresa http://madalinamoewis.wordpress.com/2010/09/06/muzica-rock-metal-un-drog/

Europa, 2050

Pilula roşie către turnul de control. 2 – 10 – 6 – 9 probă de sunet. Terminat.

.

Recepţionat. Aici turnul de control. Totul e la parametri optimi. Sunteţi în poziţie favorabilă pe canalul intraspaţiotemporal. Pregătiţi-vă sa fiţi pulverizaţi. Terminat.

.

Recepţionat. Aici Pilula roşie. Suntem gata. Terminat.

.

Stimaţi invitaţi, veţi fi martorii unui eveniment epocal. Comisia europeana pentru cercetare sub conducerea Excelenţei sale George Becali vă oferă privilegiul de a fi martorii primei călătorii în timp. Însăşi Excelenţa sa binevoieşte să vă vorbească despre importanţa acestui eveniment.

– Inextricabil, transcedentalul esenţei ideatice a inexorabilului superego uman îl determină pe omul mileniului al treilea la o trangresie platoniciană spre sus, asemenea unei oi in transhumanţă. Pe baza consubstanţialităţii einsteiniene a spaţialtemporalului în raport cu lumina, eu, ca cavaler al luminii în grad de plutonier major, am reuşit să creez această maşină a timpului. Mulţumesc colaboratorilor mei întru credinţa, doctorii Bănel Nicoliţă şi Mihăiţă Neşu. Fără ei nu am fi rămas în prima ligă a cercetării. Vă mulţumesc pentru prezenţă, iar bravului echipaj ce va călători spre înainte îi urez, împreună cu doamna comisar pentru comunicare Elena Băsescu, aflată în stânga mea, “Multe succesuri”.

.

Atenţiune! Se va lansa capsula “Pilula roşie”.

Scopul misiunii: viitorul Uniunii Europene.

Timpul misiunii: anul 2050.

Locul misiunii: capitala Uniunii Europene.

.

Turnul de control către Pilula roşie. Veţi fi pulverizaţi în 5, 4, 3…

Recepţionat. Aici Pilula roşie. Pornim.

.

… 2, 1, multe succesuri primei misiuni de investigare a viitorului!

.

Pilula roşie către turnul de control. SOS SOS Probleme la bordul aparatului. Acul de la combustibilul pilulei a luat-o razna! Se pare că rezervele de caş se termină mult mai repede decât s-a prevăzut. Terminat.

.

Recepţionat. Aici turnul de control. Pe ecranele noastre totul e în regulă. Daca se termină caşul aveţi rezervele energetice de urdă. Va fi bine. Terminat.

.

Recepţionat. Aici Pilula roşie. Turbulenţe în cabină. Sticla de palincă a fost gata să se spargă. Terminat.

.

Recepţionat. Aici turnul de control. Nu vă mai plângeţi, că-l supăraţi pe nea Gigi şi vă schimbă la pauză. Aşteptăm mesajele voastre din viitor. Terminat.

.

Recepţionat. Aici Pilula roşie. Am înţeles. Terminat.

.

Pilula roşie către turnul de control. SOS! Am greşit locaţia! Ne aflăm în mijlocul deşertului. Comunicaţi-ne anul şi locul în care ne aflăm. Vedem ceva strălucitor în zare. Pornim. Terminat.

.

Recepţionat. Aici turnul de control. V-am pierdut de pe monitoare. Vă vom comunica datele când le vom obţine. Multe succesuri. Terminat.

.

Pilula roşie către turnul de control. Am ajuns într-un oraş arab. Aşteptăm coordonatele. Terminat.

.

Recepţionat. Aici turnul de control. Am aflat coordonatele temporale. Sunteţi în anul 2050, cum am plănuit. Vă vom comunica locaţia imediat. Terminat.

.

Turnul de control către Pilula roşie. Dacă nu înţelegeţi limba vorbită folosiţi convertorul lingvistic Traian Băsescu. Terminat.

.

Pilula roşie către turnul de control. Am ajuns în centrul oraşului. E o mare moschee poleită  cu aur. Seamănă foarte bine cu Bazilica San Pietro. Se pare că papa va fi copiat în viitor. Ha ha ha. Terminat.

Recepţionat. Aici turnul de control. Trebuie să fie o greşeală. Coordonatele spaţiale indică oraşul Roma. Vă aflaţi în Vatican. Terminat.

.

Recepţionat. Aici Pilula roşie. Am găsit un cerşetor cu trăsături nordice. Îi este frică să vorbească cu noi din cauza poliţiei europene, spune el. Sperăm să aflăm informaţii de la el. Terminat.

.

Pilula roşie către turnul de control. L-am convins să ne vorbească. Ne aflăm acum în EAE, Emiratele Arabe Europene. În anul 2025 a avut loc un război, Marele Jihad. Populaţia de origine arabă ajunsese mai numeroasă în Europa decât cea băştinaşă. Au pornit un război împotriva europenilor. 200 de milioane de europeni au fost măcelăriţi. Europenii nu au ripostat deoarece războiul este împotriva drepturilor omului. Cei câteva mii rămaşi în viaţă se ascund şi sunt vânaţi de poliţia europeană.

.

Recepţionat. Aici turnul de control. Imposibil! Statele Unite nu au reacţionat? Terminat.

.

Recepţionat. Aici Pilula roşie. Statele Unite nu mai există. S-au transformat în Statele Chineze ale Americii. Se pare că invazia chineză a avut loc treptat, după marea criză din  2008 – 2012. Nici ONU nu mai există, s-a transformat în OOU, Organizaţia Orientului Unit.

.

Pilula roşie către turnul de control. Vă trimitem printr-o capsulă noua hartă a Europei. Se pare că vechile state şi-au schimbat numele. Franţa este Micul Djibouti, Rusia este Micul Bahrain, Germania – Mica Turcie, Italia – Mica Albanie ş.a. Un singur stat a rămas în afara EAE – Manelaria. Se pare că preşedintele României, Marian Vanghelie, a scos demult ţara din UE şi i-a schimbat numele. E populată de fiinţe primitive care trăiesc prin copaci. Arabii vin aici doar pentru a captura femele. Terminat.

.

Pilula roşie către turnul de control.  SOS SOS SOS! Suntem înconjuraţi de oameni înarmaţi! Activăm difuzorul ambiental.

-          Câini europeni, v-am găsit!

-          Suntem neînarmaţi!

-          În genunchi!

-          Dar avem drepturi. Chiar ca prizonieri!

-          Hahahahaha… Pe ce lume trăiţi? Niciodată nu ne-aţi înţeles. Principiile voastre nu rezistă Kalaş-ului meu. Civilizaţie de rahat…

.

Turnul de control către Pilula roşie. Ne auziţi? 2 – 10 – 6 – 9. Am pierdut legătura.

.

Urmează declaraţia domnului Traian Băsescu către Europa.

– Stimaţi cetăţeni europeni Excelenţa sa George Becali mi-a relatat rezultatele unui eveniment de o însemnătate enormă – prima călătorie în timp. Viitorul Europei este unul strălucit, motiv pentru care (hăhăhă) echipajul misiunii a dorit să rămână în viitor pentru a se bucura de progresul civilizaţiei noastre (hăhăhă). Nu putem decât să sărbătorim această minunată ştire. Pentru ca sărbătoarea să fie completă, liderii comunităţilor arabe sunt invitaţii mei la o şuetă (hăhăhă) în această seară la Goldăn Blitz (hăhăhă).

.

__________

Acesta este un pamflet scris de Robert Cadar. Orice asemănare, de nume sau de fapte, cu realitatea este pur întâmplătoare.

Textul a fost publicat pe site-ul http://madalinamoewis.wordpress.com/ cu acordul autorului.

1 Mai la popoarele indo-europene

Ziua de 1 Mai, denumită popular Arminden şi consacrată de biserica creştin-ortodoxă Sfântului Prooroc Ieremia, se structurează în reprezentarea sa arhaică pe un prototip universal: Pomul Vieţii. Denumirea populară de Arminden (Armindeni) este pusă de lingvişti în legătură cu vechiul slav Ieremii nidini (ziua lui Ieremia). Sărbătoarea în sine este, însă, cu mult mai veche decât denumirea dată ulterior şi se leagă de cultele vegetaţiei care se efectuau primăvara, la început de nou anotimp şi de nou an.

Voioşia cu care este sărbătorită această zi, de tineri, flăcăi şi fete, care se duc în pădure să aducă ramuri verzi de fag, stejar, plop, sau chiar un arbore cu frunze în vârf, pe care îl pun în ajunul acestei sărbători în faţa porţii, a casei, sau în mijlocul ogrăzii, exprimă până în zilele noastre (după Mircea Eliade, Copacul lui mai) ideea de regenerare a omului primăvara, printr-o participare activă a acestuia la reînvierea vegetaţiei, deci la regenerarea Cosmosului. Este vorba de aşa-numitul arbore de mai, sau may la waloni, mai la francezi, may pole la englezi, sau may stänger în Suedia. Toate aceste reprezentări vegetale, cărora li s-au adăugat apoi şi reprezentări antropomorfe, au în centrul lor ideea de pom al vieţii, simbol al regenerării, fecundităţii, rodniciei, prosperităţii.

.

1 Mai la Indo-Europeni

La romani, ne spune Vergiliu în De rerum inventoribus, era obiceiul ca la 1 Mai tinerii, de ambele sexe, să iasă voioşi în câmp şi să aducă acasă, cântând, crengi verzi de arbori: majum, quaerere şi să le pună înaintea caselor şi uşilor. Însuşi numele lunii Mai vine de la zâna Maia Maius, reprezentare a puterii învietoare şi însufleţitoare a naturii, împreunată cu focul Soarelui, pentru a produce floarea şi fructul verii. Maia se identifică cu Bona Dea, amândouă identificându-se cu Fauna sau Fatua, nimfă sau zână a pădurii, cunoscătoare de farmece, leacuri şi învăţături ascunse.

La greci, lui Aphroditos din Cipru i se aducea ca ofrandă, primăvara, o eiresione, un fel de arminden din crengi de laur, sau de măslin, de care se atârnau simboluri ale fecundităţii: turte, smochine, şipuri cu vin, ulei, miere. Ideea de regenerare o includea şi pe cea a fecundităţii. În Lesbos, în ajun de 1 mai, fetele merg cântând şi culeg flori roşii din câmp, din care fac cununi împletite cu spice şi crenguţe verzi, pe care le atârnă noaptea la ferestre şi la uşi. Femeile se tăvălesc în ţarinile semănate cu orz pentru a fi prolifice şi ferite de duhuri rele.

În multe ţări din Europa, de la Scoţia şi Suedia până în Pirinei şi la slavi, precum şi în Orient, a fost atestată datina pomului de mai. În Anglia, grupuri de fetiţe colindă în ziua de 1 mai cu coroane de ramuri şi flori, din casă în casă, cerând daruri pentru că au adus primăvara. Tot aici colindă ceata de cocoşi, tineri în frunte cu Jack in the Green, un coşar gătit cu frunze şi iederă. El dansează în fruntea cetei, după care strânge daruri şi bani de la oameni. Darurile au un caracter tradiţional: ouă, fructe uscate, anumite prăjituri rituale. Celor ce nu dau daruri li se doreşte, în versuri satirice, să nu aibă recoltă bună, să nu le rodească livada, să nu le înflorească via. Este un exemplu de ceea ce Petru Caraman a numit „descolindat” (sau „des-urare”). Ceata trebuie răsplătită de întreaga comunitate pentru că a adus primăvara în sat şi stimulează revenirea vegetaţiei prin cântece, jocuri, bătăi şi întreceri rituale.

În Rusia este aşa-numitul Gheorghe verde, tânărul îmbrăcat în frunze, care va fi aruncat în apă, după cântecele şi dansurile rituale. Chiar dacă obiceiul e transferat, în acest caz, spre Sfântul Gheorghe (Sângiorz), el are legătură cu Armindenul, sărbătoare a reînvierii vegetaţiei.

În Bulgaria, fiecare casă se împodobeşte de Arminden cu crengi de păr. La popoarele sud-slave, băieţii aduc de 1 mai ramuri de tei cu care îşi împodobesc casele şi pe care le pun şi la ferestrele iubitelor lor. Obiceiul de a pune arminden la case există în toată Italia, iar mai demult era şi în Spania.

În Franţa, în Haute-Vosges, se pun de Arminden înaintea porţii sau sub fereastră, de către fete, una sau două ramuri de prun, care se numesc mai şi sunt împodobite şi cu panglici de diferite culori. În unele locuri în care se aduce stâlpul de mai, se arde arborele rămas de anul trecut, ceea ce reprezintă un rit de regenerare a vegetaţiei şi de reînnoire a anului. Cenuşa rezultată se împrăştie pe câmpuri pentru a stimula rodnicia recoltelor, pentru că este încărcată cu proprietăţi magice.

Un alt element al structurii mitice arhetipale în această sărbătoare de mai este obiceiul atestat în Franţa, Anglia, Boemia de a alege un rege de mai şi o regină a maiului, întruchipând perechea primordială şi reprezentând mitic repetarea hierogamiei cosmice între cer şi pământ. Perechile acestea se găsesc în fruntea procesiunilor care poartă stâlpul maiului. Din acelaşi scenariu mitic fac parte şi fugărirea, prinderea şi uciderea regelui maiului, la sfârşitul carnavalului.

În Austria se ardea o efigie a morţii şi se dădeau lupte între cei de faţă, stimulând izgonirea iernii (a morţii) şi victoria verii (a vieţii).

În Suedia, la ziua maiului avea loc o luptă între cele două cete de călăreţi, unii îmbrăcaţi în blănuri, reprezentând iarna, alţii împodobiţi cu ramuri verzi, reprezentând vara. Prototipul mitic, spune Mircea Eliade, este lupta dintre Tiamat şi Marduk, care se comemora ritual la începutul fiecărui an. Lupta e un ritual de stimulare a forţelor genetice şi a vieţii vegetative.

.

1 Mai pe teritoriul vechii Dacii

Pe teritoriul actualei Românii, precum şi în zonele învecinate, ziua de Arminden este dedicată Zeului Vegetaţiei, protector al vitelor, cailor, holdelor semănate, viilor şi livezilor. Se sărbătoreşte la 1 mai în Transilvania, Banat, Bucovina şi Moldova, la 23 aprilie (Sângiorz) în Muntenia şi Oltenia. În Ţara Lăpuşului este celebrat la Rusalii.

Obiceiurile specifice acestei zile sunt: împodobirea cu ramuri verzi, substitut al Zeului vegetaţiei, a stâlpilor porţilor şi caselor, a intrărilor în adăposturile vitelor, pentru protecţia oamenilor şi animalelor; împlântarea în curţile oamenilor, în mijlocul caselor, la stânele oilor, în ţarină, a unei prăjini înalte cu ramuri verzi în vârf sau chiar a unui arbore întreg, curăţat până spre vârf de crengi şi împodobit cu cununi de flori şi spice de grâu; organizarea petrecerilor câmpeneşti; rostogolirea prin iarbă, spălarea pe mâni şi pe faţă cu rouă căzută în noaptea de Armindeni; strigarea pe nume a strigoilor pentru a-i împiedica să fure mana vitelor cu lapte şi a holdelor semănate; purtarea pelinului la pălărie, în sân, în buzunare, împodobirea ferestrelor şi icoanelor cu ramuri sau frunze de pelin; semănarea primelor cuiburi de fasole şi castraveţi.

În Moldova se organizează petreceri câmpeneşti, unde se mănâncă miel fript şi se bea vin roşu, amestecat cu pelin, pentru schimbarea sângelui şi apărarea oamenilor şi vitelor de boli, în special de ciumă:

Frunză verde de pelin,

Iată-ne la Armindeni,

Beau mesenii şi mănâncă,

Şi de ciumă nu li-e frică!

Local, Armindenul se considera început de vară şi limita calendaristică până când se mai putea semăna porumbul. Obiceiul prinderii ramurii verzi sau împlântării Pomului de Mai a fost amalgamat cu „legenda” iudeo-creştină conform căreia, după ce Irod ar fi tăiat o zi întreagă capetele copiilor, mergând din casă în casă, în speranţa că unul dintre ei ar putea fi Iisus/Isus, ar fi pus seara, ca semn, o ramură verde la locuinţa unde ar fi ajuns şi de unde ar fi urmat să înceapă a doua zi măcelul. Pentru a-l înşela pe Irod şi a-l salva pe Iisus/Isus, oamenii ar fi pus în timpul nopţii ramuri verzi la toate casele. Este evident faptul că aşa-zisa „tradiţie” s-a suprapus peste sărbătoarea precreştină, autentică, larg răspândită la toate popoarele indo-europene, încercând să-i înlocuiască sensurile originare.

Tot în ziua de Armindeni are loc Băutul Mărţişorului, petrecere câmpenească ocazionată de scoaterea mărţişorului agăţat la piept sau legat la mână în ziua Dochiei (1 martie). La ospăţ, desfăşurat la pădure, la vii sau livezi şi la care participă rude şi prieteni, tineri şi bătrâni, se mănâncă miel fript şi se bea vin cu pelin pentru înnoirea sângelui şi sănătatea oamenilor (Bacău, Neamţ).

Tot acum se sărbătoreşte Ziua Pelinului, dedicată pelinului, plantă folosită frecvent în medicina şi farmacopeea populară. De ziua lui, pelinul se poartă la pălărie, în sân şi în buzunare, împodobeşte ferestrele şi icoanele, se pune în aşternutul patului, între case şi pe podeaua caselor. Oamenii credeau că îşi înnoiesc sângele şi că vor fi sănătoşi de-a lungul anului dacă în această zi vor bea vin amestecat cu pelin şi dacă mestecă în dinţi frunze de pelin. Pelinul recoltat în ziua de 1 mai este tămăduitor de boli şi se păstrează ca plantă de leac de-a lungul întregului an.

Pelinul este o plantă apotropaică (Artemisia absinthium L.) din familia Compositae, utilizată pentru tămăduirea suferinţelor (malaria, durerile de stomac, umflăturile, bolile de ochi), pentru vopsitul lânii şi pentru obţinerea săpunului, pentru alungarea Ielelor (şi a relelor aduse de acestea: luatul din Iele, luatul din Rusalii) şi a altor spirite considerate malefice. Pentru protecţie magică împotriva Ielelor, Căluşarii leagă şi astăzi tulpini de pelin în vârful steagului, iar în anumite momente ale jocului mestecă între dinţi frunze de pelin.

Ca plantă de leac, Pelinul era recoltat de descântătoare, în funcţie de boala vindecată şi în anumite momente ale zilei, precum şi la anumite sărbători calendaristice (Măcinici, Armindeni, Strodu Rusaliilor, Rusalii, Marina), după un ritual consacrat, adesea dezbrăcându-se şi despletindu-se. Uneori, descântătoarea era însoţită de o altă femeie care interpreta rolul pelinului personificat:

- Bună seara, Pelin mare,

Domn mare!

- Mulţumim dumitale,

Şezi!

- N-am venit să şez

Şi-am venit să scot

Patruzeci şi patru de draci ai tăi…

Mătura de pelin se folosea în practicile magice, de întors a persoanei plecată de acasă şi de scos şi alungat boala din corpul omului, ca în descântecul:

Ieşi spurc spurcat.

De la Gheorghe

De unde te-ai aninat,

Că eu, descântătoarea,

Cu vin şi cu rachiu te-am îmbătat,

Cu mătura te-am măturat,

Cu mătura de pelin negru,

Şi-n gunoi te-am aruncat…

Pomul De Mai, sinonim cu Arminden, este substitut fitomorf al divinităţii vegetale, sub formă de prăjină înaltă cu ramuri verzi în vârf sau de arbore tăiat din pădure, cu crengile curăţate până spre vârf, împodobit (sau nu) cu cununi din flori şi spice de grâu. El este împlântat în faţa casei, în centrul satului, în ţarină, la stâna satului, între hotare, în ajunul, noaptea sau dimineaţa zilei de Arminden (1 mai), de Sângiorz (23 aprilie) sau de Rusalii.

Pomul de Mai putea fi, în raport cu specificul fitogeografic al zonei etnografice, din diferite esenţe de lemn: brad, fag, stejar, frasin, salcâm etc., considerate sacre. În zonele extracarpatice, Pomul de Mai sau Armindenul este o simplă ramură verde neîmpodobită, prinsă în stâlpul porţii sau al prispei, la intrările în adăposturile de vite şi în alte anexe ale gospodăriei, de unul din membrii familiei sau de feciori, la casele fetelor îndrăgite.

Pomul de Mai este doborât, de obicei, după recoltatul grâului, când se încinge cuptorul, cu ramurile lui, în care se coace prima pâine din noua recoltă. Pâinea mâncată sacramental este considerată aducătoare de belşug, noroc şi sănătate. Local, din acest pom se confecţionează Steagul de nuntă şi ruda (prăjina din lemn), instalată deasupra patului nupţial şi pe care se sprijină zestrea. Alteori, este lăsat să vegheze casa, stâna, satul, hotarul şi holdele, apărându-le de forţele malefice, până cade singur sau este înlocuit, după un an de zile, cu altul nou.

Cultul arborelui şi manifestarea lui în special la sfârşitul lunii aprilie şi începutul lunii mai, sub forma Ramurii Verzi, numită Armindeni, Maial, Steag, Sânjor, Prepeleac, Lemn, Stâlpar, Pom de Mai, a fost atestată în toate zonele locuite de daco-români.

Sângiorzul sau Armindenul este o sărbătoare de primăvară dedicată atât activităţilor pastorale şi agrare, cât şi sănătăţii şi veseliei oamenilor. Pe de altă parte, luna Mai a fost considerată mult timp ca fiind prima lună a verii, iar sărbătoarea din 1 Mai, aflată sub semnul Arborelui Vieţii şi a Soarelui, este una a bucuriei pe care o aduce cu sine explozia de vegetaţie şi viaţă din natură.

.

Bibliografia doar la cerere.

Mitinguri Iaşi – 9 şi 10.04.2009 – în imagini

Şi în zilele de Joi, 9 aprilie şi Vineri, 10 aprilie au avut loc mitinguri de solidarizare cu fraţii de pe celălalt mal al Prutului, în Piaţa Unirii din Iaşi, de la orele 20 la 21.

Lucrurile au decurs cam ca şi în celelalte zile… am fost ţinuţi la curent cu ce s-a mai întâmplat, am scandat lozinci… după cum reiese şi din imagini şi filmări.

.

Joi, 9 aprilie 2009, Piaţa Unirii, Iaşi:

.

.

Vineri, 10 aprilie 2009, Piaţa Unirii, Iaşi:

Au fost împărţite flori şi lumânări participanţilor, de către participanţi; unii aveau aduse de acasă, alţii au primit de la cei care aveau mai multe şi le-au împărţit. Mai erau şi altele în plan, pentru asta fuseseră aduse boxe şi un video-proiector, dar nu prea au ieşit planurile. Oricum, ATB a făcut o treabă bună!

Un grup de persoane de toate vârstele, din corul unei biserici, a venit în Piaţa Unirii special pentru miting, pentru a cânta. Ca dovadă că nu doar tinerii sunt anti-comunişti, ci şi persoanele trecute de vârsta biologică a tinereţii.

Acest individ a apărut cel puţin la ultimele două mitinguri şi a fost foarte prietenos cu tinerii adunaţi acolo, povestindu-le tot felul de lucruri despre viaţa dumnealui şi din al doilea război mondial, arătându-se solidar cu problema basarabenilor. A făcut o mulţime de poze în ambele seri, aşa că i-am făcut şi eu dumnealui o poză.