Conferinţa regională din 27 martie, de la Iaşi

În data de 27 martie a.c., a avut loc, la Sala Senatului din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, conferinţa Regiunea Marea Baltică – Marea Neagră după războiul din Georgia şi în mijlocul unei recesiuni economice globale. Principalii organizatori au fost Fundaţia Moldova din partea Iniţiativei Marea Neagră – Marea Baltică (SUA) şi Institutul pentru Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale în cooperare cu Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială a Universităţii din Bucureşti (România). Programul detaliat al evenimentului se afla aici.

Mi s-a părut interesantă tema conferinţei imediat ce am aflat de ea şi nu mi-a fost prea uşor să aleg între a participa la acest eveniment şi alte variante pe care le-aş fi avut pentru ziua de 27 martie, dată cu semnificaţie istorică extrem de importantă. Alegerea mea s-a dovedit a fi una dintre cele mai bune, căci am avut ocazia să particip la nişte discuţii foarte captivante şi, de asemenea, să fiu scutită de unele neplăceri de care aş fi putut avea parte aflându-mă în alte locuri.

După ce au fost rostite cuvintele de deschidere, iar Constantin Simirad, preşedintele Consiliului Judeţean Iaşi, a plecat degrabă la acţiunea de plantat copaci pe aproximativ 5 ha de teren, ce avea loc în acelaşi timp, a început prezentarea propriu-zisă a problemelor vizate de tematica conferinţei. Moderator a fost Vlad Spânu, directorul Fundaţiei Moldova, SUA, iar cei care au luat cuvântul au fost: Kalman Mizsei, Reprezentant special UE pentru Republica Moldova; Natalia Belitser, Pylyp Orlyk Institute for Democracy, Ucraina; Valeriu Miţul, Primarul localităţii Corjova, Republica Moldova şi Ion Manole, Preşedintele Asociaţiei Pentru Drepturile Omului Promo-Lex. A absentat Asif Chaudhry, Ambasador al SUA în Republica Moldova.

Una din problemele de bază constă în faptul că, dacă în cazul statelor din jurul Mării Baltice se poate vorbi despre cooperare, în cazul Mării Negre lucrurile nu stau nici pe departe astfel: avem de-a face cu regimuri politice foarte diferite, precum şi culturi diferite, aflate mai mult în stare de conflict decât de bună înţelegere. Chiar şi în cazul autorităţilor locale de ambele părţi ale Prutului şi ale Nistrului, cooperarea este foarte dificilă. Dacă în regiunea Mării Baltice se pune accent pe rezolvarea problemelor comune şi pe dezvoltarea unei înţelegeri reciproce cât mai constructive, în regiunea Mării Negre lucrurile nu stau deloc aşa.

Am fost de-a dreptul şocată de relatările domnului primar Valeriu Miţul. Satul Corjova se află situat în stânga Nistrului, în Transnistria, fiind parte din Republica Moldova, nerecunoscută însă de Tiraspol. Este primul sat care a pus mâna pe arme în 1992, pentru independenţa Republicii Moldova şi, cu toate acestea, a rămas fără jurisdicţie până în momentul de faţă, iar cei care au luptat pentru Republica Moldova sunt în prezent maltrataţi. După spusele domnului Ion Manole, Corjova este cea mai afectată regiune, fiind chiar în mijlocul Transnistriei, iar aici drepturile omului sunt grav încălcate. S-a constatat faptul că sistemul sovietic de învăţământ era „floare la ureche” faţă de ceea ce se întâmplă azi în Transnistria. Una din soluţii ar putea fi înfrăţirea localităţilor precum Corjova, cu localităţi din Uniunea Europeană sau SUA, în ideea de a prelua mai uşor modelul democratic de respectare a drepturilor omului. Aş da ca exemplu înfrăţirea oraşelor Iaşi şi Chişinău. Mai mult decât atât, Iaşi-ul este un punct strategic important, este mai ales un simbol, fiind cel mai estic oraş universitar din Uniunea Europeană şi putând reprezenta un important factor de atracţie (are un potenţial imens pentru ceea ce se numeşte soft power).

Un aspect care trebuie luat în calcul este acela că Transnistria este zona sensibilă cea mai apropiată de Uniunea Europeană; Kosovo, de exemplu, se află mult mai departe de graniţele UE decât Transnistria. Cu atât mai mult, trebuie făcut ceva în privinţa Transnistriei.

În ceea ce priveşte acordarea cetăţeniei române basarabenilor care pot dovedi apartenenţa etnică, acest aspect ţine de politica internă a României, iar scuza cu restricţiile impuse de Bruxelles este doar de faţadă, în realitate neexistând nici o restricţie din partea UE privind acordarea cetăţeniei. Putem lua ca exemplu relaţia privilegiată dintre Polonia şi Germania. Aici problema este, însă, de altă natură, ţine de lipsa voinţei politice de partea ambelor guvernări, a României şi a Republicii Moldova. În realitate, situaţia e mult mai gravă decât în 1991, căci cele două guverne nu fac altceva decât să continue ordinea impusă de Rusia după cel de-al doilea război mondial. Una dintre cele mai mari probleme o reprezintă însăşi ocupaţia militară sovietică din Republica Moldova.

Totuşi, ceea ce nu înţeleg marile puteri, atunci când discută despre relaţiile şi conflictele din zona aceasta, este faptul că nu este vorba de relaţii speciale între români şi „moldoveni”, ci este vorba despre relaţiile celor ce fac parte din acelaşi popor. În plus, se dezbat mai puţin nevoile oamenilor din aceste zone, căci se tratează mai mult din punct de vedere geopolitic.

O afirmaţie, pe care o consider foarte potrivită situaţiei, a venit din partea unuia dintre vorbitori, care a spus că radicalii de ambele tabere nu fac altceva decât să alimenteze problema: ei nu rezolvă conflictele, ci le conservă. (Radicals on both sides fuel the problem: they conserve problems, not solve them.)

A urmat o binevenită pauză de masă, în care discuţiile au continuat la nivel neoficial. Tot atunci am aflat despre situaţia degradantă la care au fost supuşi cei care au plecat să sărbătorească ziua de 27 martie la Chişinău. Detalii aici.

În partea a doua a conferinţei, moderator a fost Ion Bulei, ISPRI, România, în program fiind trecute o serie de prezentări ale următorilor: Maria Petre, membră în Parlamentul European, membră în Comitetul de Cooperare UE – Republica Moldova (România); George Dura, Cercetător, Centre for European Policy Studies (Belgium); Nadine Gogu, Centrul Independent de Jurnalism (Republica Moldova); Dan Dungaciu, Profesor, Universitatea din Bucureşti (ISPRI, România).

Se ştie faptul că mass-media este principala sursă de informare a cetăţenilor. În acest context, Nadine Gogu a subliniat diferenţa mare care există între presa baltică şi cea din Republica Moldova – Ucraina – Georgia. În Republica Moldova nu toţi oamenii au acces la presă sau au de unde alege, mai ales în zona rurală, unde există aproape o singură televiziune şi un singur post de radio. În plus, aici se uită de interesul publicului şi se ţine cont doar de interesele de partid. Ucraina stă mai bine la acest capitol, fiind unul dintre cele mai progresive spaţii ex-sovietice. În Republica Moldova există legi care nu sunt ajustate la standardele europene, cum ar fi codul audiovizualului, care permite controlul guvernului. O mare problemă este şi cea privind acordarea licenţelor pentru posturile de televiziune. Există şi o lege, destul de bună, a accesului la informaţii, dar aceasta nu funcţionează aşa cum ar trebui, iar relaţia instituţiilor cu presa tinde să se înrăutăţească. În ceea ce priveşte publicitatea, au prioritate ziarele finanţate de stat sau care susţin politica partidului de guvernământ.

Comparativ, în statele baltice – Lituania, Letonia, Estonia – se respectă toate drepturile cu privire la libertatea presei, iar în ultimii ani nu au fost înregistrate abuzuri împotriva jurnaliştilor (în statele Mării Negre au fost din plin abuzuri). Este acceptat pluralismul de opinii, iar accesul la internet ajunge la peste 60% în Estonia, în timp ce în Lituania şi Letonia situaţia este bună. În Republica Moldova doar 12-16% din populaţie are acces la internet.

Un punct de vedere foarte interesant a fost prezentat de Dan Dungaciu, care a dezvoltat problema cooperării transfrontaliere şi a blocajelor ce pot interveni. A argumentat faptul că politica de vecinătate poate fi o mare problemă pentru Republica Moldova, care poate fi chiar o victimă, în contextul în care este inclusă în acelaşi „pachet” al tratativelor dintre UE şi Rusia, alături de Ucraina. În acest caz ar trebui aplicate alte tipuri de instrumente, decât s-a obişnuit până acum. Un alt aspect menţionat a fost acela că ar fi mai bine ca cetăţenia română pentru cei din Republica Moldova să aibă semnificaţia unei integrări în Uniunea Europeană şi nu în România, mai ales că România oricum este principalul partener economic, la export, al Republicii Moldova.

S-a căzut de acord asupra faptului că este de-a dreptul scandalos să opreşti cetăţeni europeni pe frontieră, aşa cum se întâmplă acum la graniţa de Est a UE (vezi acest caz în mod special). Dacă România ar fi făcut, înainte să devină membră UE, ce face Republica Moldova acum, adică să fi oprit ungurii la graniţa de Vest a României, ar fi ieşit un scandal monstru.

Ion Bulei a mai adăugat faptul că suntem într-o zonă geografică unde graniţele nu au sigiliu definitiv (majoritatea statelor din zonă şi-au dobândit mai târziu independenţa). În plus, aici este un Turn Babel imens, iar popoarele nu se cunosc unele cu altele în contacte directe, ci indirecte (spre exemplu, pentru ca opera unui scriitor român să fie cunoscută în Bulgaria, trebuie mai întâi să fie tradusă în engleză sau franceză, abia apoi în bulgară). De altfel, nu există nici un fel de încredere între vecini, ba mai circulă şi vorba că Cel mai bun vecin e Marea Neagră.

A venit şi rândul comentariilor şi întrebărilor din partea celor prezenţi la conferinţă. Mi-a atras atenţia următoarea chestiune: De ce Germania a fost denazificată, iar în Estul Europei şi în zona aflată în discuţie nu se face acelaşi lucru cu comuniştii? În Germania şi în spaţiul occidental sunt încă vânaţi toţi cei care au avut sau ar fi putut avea legătură cu liderii nazişti, ba chiar mai eşti şi acuzat de antisemitism dacă ai vreo obiecţie, în timp ce în spaţiul est-european foştii (ba chiar şi actualii) comunişti împânzesc fără nici o problemă lumea politică şi ocupă importante funcţii de conducere. Măsurile de „curăţare” a comuniştilor şi a colaboratorilor lor sunt indispensabile, dacă se doreşte democraţie adevărată în aceste spaţii ex-sovietice. Iar un rol important aici îl are şi societatea civilă. P. P. Carp spunea că În politică greşelile nu se răzbună, ci se îndreaptă!, dar dacă spui asta cu privire la nazişti eşti imediat băgat în închisoare ca antisemit.

O altă completare binevenită a fost aceea că legea privitoare la dubla cetăţenie este discriminatorie pentru cei din Republica Moldova, pe lângă faptul că este foarte probabil ca din diasporă doar 2% să meargă să-şi exercite dreptul de vot. O altă chestiune ce a fost subliniată: Cine-i Moldova de care tot vorbiţi? Cei rămaşi acasă îndureraţi? Sau cei care sunt peste hotare, adică majoritatea, care nu au drepturi de liberă circulaţie? Republica Moldova a fost chiar comparată cu o „naţiune de exod”, profund îndurerată.

O mare problemă este şi aceea a comunicării inexistente de pe ambele părţi ale Prutului, privitor la punctele de graniţă. Proiectul vămii de pe Prutul superior a fost blocat, în ciuda fondurilor cu provenienţă UE alocate. Mai mult decât atât, din 2004 până acum, Freedom House consideră că în Republica Moldova presa nu este una liberă. Ba chiar se mai încearcă şi influenţarea mass-mediei online.

Cooperarea dintre România şi Republica Moldova este îngreunată şi datorită faptului că România are prea puţine instituţii care să se ocupe de Republica Moldova: nu are nici legislativ şi nici instituţional instrumentele necesare pentru aceasta.

Pentru că s-a vorbit prea puţin despre conflictul din Georgia la conferinţă, s-a subliniat totuşi care ar fi efectul acestuia: acum, la Chişinău, e exagerat să vorbeşti despre retragerea trupelor sovietice. Se merge încă pe principiul sincronizării, militare şi politice, după cum dictează Moscova. Drept urmare, chiar şi Uniunea Europeană este în prezent mult mai temătoare, mai ales că doreşte stabilitate, nu conflict (asta-mi aminteşte de aşa-zisul conciliatorism franco-englez în privinţa expansiunii germane, dinaintea izbucnirii celui de-al doilea război mondial).

S-a menţionat răspicat faptul că „Moldova” şi „Republica Moldova” nu sunt doar nume, ci sunt oameni, sunt suflete… S-a evidenţiat şi ideea realismului politic rusesc (şi iar mă duce gândul la Germania şi la al doilea război mondial), alături de redefinirea în mod continuu a cuvintelor şi conceptelor discutate sau disputate, în scopul de a induce în eroare adversarul. De exemplu, „coexistenţa paşnică” din vremea lui Hruşciov şi „destinderea” din vremea lui Gorbaciov nu sunt altceva decât prezentări avantajoase ale aceluiaşi lucru.

Ca şi concluzie, evenimentele din ultima perioadă şi, mai intens, din ultimele zile (vezi aici, aici, aici), nu demonstrează decât că Republica Moldova este un stat totalitar, la comanda Rusiei. Dacă acest lucru se va schimba sau nu în urma alegerilor, rămâne de văzut. Cert este că durerea este mult mai mare pentru cei care s-au născut în Basarabia, dincolo de sârma care există acum pe malul Prutului, sau, şi mai rău, în Transnistria.