Paul Magnette, “Europa Politică”

Lucrarea lui Paul Magnette, Europa politică. Cetăţenie, constituţie, democraţie, tratează problemele construcţiei şi integrării europene. Autorul pune în prim plan atât deficienţele existente la ora actuală în Uniunea Europeană, cât şi dezbaterile ştiinţifice care au avut loc pe această temă, contestările ce au fost aduse şi soluţiile propuse de către diverşi cercetători în domeniu sau chiar de politicieni. Structura lucrării respectă îndeaproape titlul, astfel conturându-se trei părţi distincte, referitoare, pe rând, la cetăţenia europeană, constituţia europeană, respectiv democratizarea Europei.

Capitolul Cetăţenia europeană, între piaţă economică şi federaţie politică vizează ambiguitatea conceptului de cetăţenie europeană, precum şi evoluţia construcţiei europene de la o piaţă economică comună la ceea ce se vrea a fi, cel puţin pentru unii, o federaţie politică. Uniunea Europeană nu poate fi considerată totuşi o federaţie politică, ea umplând mai degrabă golul aflat între conceptele de federaţie şi confederaţie, având trăsături din ambele forme de organizare politică. Unul din paşii importanţi făcuţi în cadrul integrării europene a fost introducerea unei cetăţenii europene. Se cuvine însă făcută distincţia între aceasta şi cetăţenia naţională, stabilite diferenţele dintre cele două, punctele comune, cât mai ales avantajele oferite de prima. Este făcută şi distincţia între cetăţenii activi şi cetăţenii pasivi, prin acestea două înţelegându-se salariaţii, respectiv consumatorii. Introducerea cetăţeniei europene a însemnat, în primul rând, după cum susţine autorul, acordarea de drepturi sociale celei de a doua categorii, legile Uniunii introducând în plus, prin Tratatul de la Maastricht, egalitatea de tratament e tuturor cetăţenilor statelor membre, oriunde s-ar afla aceştia în cadrul Uniunii. Este subliniat însă şi faptul că mijloacele materiale ale fiecăruia condiţionează exercitarea acestor drepturi.

Capitolul Către o constituţie europeană tratează mult discutata şi controversata problemă a „constituţiei europene”, dintr-o perspectivă evident favorabilă acesteia. Paul Magnette îşi ia ca premisă argumentul avansat de Joseph Weiler, It works, why fix it?, pentru ca în final să ajungă la propria concluzie If it really works, why not fix it? Autorul este în mod vădit susţinător al unei constituţii europene, pe parcursul acestei părţi din cartea sa aducând argumente favorabile concluziei sale. El scoate în evidenţă faptul că ar fi de preferat pentru Uniunea Europeană să fie mai bine organizată la nivel politic şi juridic, în sensul de a avea un plan mai bine determinat, care să spulbere numeroasele incertitudini din tratatele semnate de-a lungul timpului.

O constituţie europeană, în viziunea lui Paul Magnette, ar fi soluţia la numeroase probleme ale construcţiei şi integrării europene. Sunt subliniate viciile organizării actuale la nivelul Uniunii Europene, variate controverse existente la nivelul guvernării, cât şi ceea ce ar însemna soluţionarea acestora prin elaborarea şi adoptarea unei constituţii europene. Statele naţionale sunt însă sceptice (şi pe bună dreptate) de „dublarea” constituţiei naţionale printr-o constituţie europeană. Aceasta ar însemna în viziunea unora crearea unui organism suprastatal, nu foarte uşor de controlat.

În ciuda obiecţiilor aduse la mai multe nivele, printre care şi cel normativ, o constituţie comună ar face trecerea de la înţelegerea prin consens, practicată până acum de statele membre ale Uniunii Europene, la o înţelegere pe baza unui limbaj constituţional comun, cu alte cuvinte la o etapă numită superioară în drumul parcurs de construcţia şi integrarea europeană în evoluţia ei. Printre avantajele menţionate de autor este şi acela că prin acest demers ar fi depăşită dihotomia federalism – confederalism, iar aspectele privind Uniunea Europeană ar fi mult mai clare din marea majoritate a punctelor de vedere.

Partea Către democratizarea Europei subliniază obiecţiile aduse Uniunii Europene, conform cărora aceasta ar suferi de un deficit democratic. Însă Paul Magnette consideră că atâta timp cât statele membre sunt democratice şi construcţia europeană în care sunt angajate este automat la fel de democratică, neputând fi altfel. Problema care apare este aceea că şi statele europene occidentale, cel puţin, suferă de o criză democratică, democraţiile trebuind să fie consolidate încă de la nivelul statelor membre. Acesta este de altfel şi procesul ce se încearcă a fi pus în practică în prezent. Cât despre Uniunea Europeană, unul din factorii menţionaţi de către sceptici şi contestatari este absenteismul ridicat la voturile ce privesc instituţiile Uniunii Europene, spre exemplu Parlamentul European. Însă acest argument nu este considerat de către Paul Magnette şi nici de către alţi susţinători ai proiectului construcţiei europene ca fiind unul destul de solid.

Există o serie de teorii sau viziuni cu privire la originile deficitului democratic şi soluţiile ce pot fi aduse acestuia, pe care autorul le tratează în subcapitole separate şi anume: Viziunea «realistă»: Europa statelor, Viziunea pozitivistă: Europa ca agenţie regulatoare de riscuri, Viziunea federalistă: Statul european, respectiv Viziunea republicană: Europa ca federaţie de state. Paul Magnette ajunge la concluzia că Uniunea Europeană suferă nu de un deficit, ci de un exces de reprezentare şi participare, efectuate însă într-un mod deficitar. O constituţie europeană ar putea fi o soluţie bună, alături de limitarea intereselor identitare ale diverselor naţionalităţi, lucru nu prea uşor de realizat însă, cel puţin nu în viitorul apropiat.

În finalul lucrării, autorul subliniază ceea ce atât el cât şi alţi susţinători ai construcţiei europene consideră a fi factorii principali ce pot destabiliza Uniunea Europeană şi anume naţionalitatea şi identitatea ideologică. De asemenea, dacă atât partidele de dreapta cât şi cele de stânga se opun Uniunii Europene, cele de stânga o fac doar pentru că îşi doresc o altă evoluţie a construcţiei şi integrării europene şi, aşadar, reprezintă un pericol mai mic, putându-se ajunge la o înţelegere în cele din urmă. Nu la fel stau lucrurile în cazul dreptei, care reprezintă o adevărată ameninţare pentru construcţia europeană, existând şansa ca lucrurile să degenereze în ceva mult mai periculos decât ar putea părea. În încheiere, Paul Magnette tratează problema „restaurării conflictului politic”, cu speranţa şi certitudinea că problemele fragilei Uniuni Europene pot fi rezolvate.

Cartea lui Paul Magnette însumează destul de puţine pagini pentru a putea fi citită într-o singură zi, nefiind, de altfel, nici greu de parcurs. Mie mi s-a părut însă, pe scurt, multă vorbărie inutilă şi nu mi-a demonstrat nimic în mod special. Cu toate demersurile autorului de a evidenţia necesitatea unei constituţii europene, spre exemplu, deşi argumentarea a fost una bună, pe mine nu m-a convins. Proiectul construcţiei europene, aşa cum a fost el gândit de Jean Monnet, este şi aşa destul de perfid (ca şi Monnet însuşi), o constituţie nu ar face decât satisfacţia „părintelui fondator”.

În ansamblu discursul lui Paul Magnette mi s-a părut tipic stilului parlamentar, adică „vorbărie multă şi inutilă”. Limbaj cam rigid, nu mi-a atras atenţia nimic deosebit din ce am citit, deşi mi-am dat toată silinţa. Cu siguranţă ar fi fost mult mai util să citesc altceva, căci şi-aşa timpul nu este nelimitat şi trece destul de repede. Dar nu am citit din plăcere această carte, chiar nu mi-a plăcut.

În primul rând, autorul ar fi trebuit să abordeze mai multe perspective, nu doar cea favorabilă propriei sale păreri, cu care nu sunt de acord, dar având în vedere dimensiunile lucrării ce pretenţii aş fi putut avea? Şi, la fel, având în vedere opţiunile personale ale lui Magnette, aflate în acord cu ale multor adepţi ai proiectului construcţiei şi integrării europene, nu mă puteam aştepta la altceva.

Chiar nu a reuşit să mă convingă de utilitatea şi de bunele intenţii ale Uniunii Europene, dimpotrivă, având în vedere că la un moment dat autorul îl citează pe Karl Marx şi îi şi împărtăşeşte părerea. La fel, Magnette critică partidele de stânga şi de dreapta, dar mai ales pe cele de dreapta. Probabil cu stânga se poate ajunge la o înţelegere, stânga care a dat naştere în extrema ei la fiara roşie numită bolşevism şi care mai bântuie şi azi lumea. În schimb dreapta este iremediabilă. Nu este o scuză faptul că autorul nu s-a exprimat foarte categoric în astfel de privinţe, aceste lucruri se pot însă deduce foarte uşor. Exact ca şi în cazul lui Jean Monnet, care a ascuns adevăratele intenţii ale proiectului construcţiei europene sub vălul ambiguităţii, pentru a nu fi prea evident caracterul supranaţional al acesteia, cu care aproape nimeni nu ar fi fost de acord la momentul respectiv. Superficialitatea oamenilor de stat ai vremii precum şi viclenia unora dintre ei şi-au spus cuvântul şi avem azi de-a face cu Uniunea Europeană. Desigur că există şi părţi bune ale construcţiei europene, însă în forma actuală acestea ascund intenţii mişeleşti. Jean Monnet a fost traficant ilegal de coniac, a spălat bani, a ajutat mafia chineză, cum poate fi el slăvit ca părinte fondator al Uniunii Europene? Nu merită decât dispreţ, cel puţin din partea mea (şi nu numai) doar asta are.

Comunismul a făcut un număr impresionant de victime în numele păcii şi al egalităţii; precum comunismul, şi proiectul construcţiei europene lasă să se întrevadă ideea utopică a păcii eterne. Magnette menţionează în numeroase rânduri această idee de pace în lucrarea sa, însă ea este o utopie. Nu poate exista pace eternă, viaţa însăşi este o luptă. Iar având în vedere ansamblul global şi relaţiile internaţionale la un nivel mai mare decât cel al Uniunii Europene, mă îndoiesc că lumea islamică ar împărtăşi acelaşi ideal al păcii eterne. Pardon, nu ideal, ci utopie. În plus, au fost destui cei care să demonstreze acest lucru, anume că pacea absolută este o utopie, o utopie extrem de periculoasă.

Împărtăşesc mai degrabă dictonul celebru al lui Otto von Bismarck, Great questions will not be resolved by talk, but by iron and blood!, este de o mie de ori mai realist decât ideile utopice pacifiste aşternute pe hârtie şi care aşteaptă sub mormane de praf punerea lor în practică, eventual soldată cu un eşec devastator. Vorbele lui Bismarck şi-au dovedit eficienţa în practică, vorbe precum cele ale lui Paul Magnette din lucrarea sa sunt doar demersuri aşternute pe hârtie şi nimic mai mult. Acţiunea are loc doar la nivelul mentalului şi al influenţării opiniei publice, căci cartea e destul de accesibilă pentru a fi citită şi acceptată de mase.

Magnette enumeră numeroase slăbiciuni ale Uniunii Europene, cât şi soluţii pentru rezolvarea lor. E firesc să existe asemenea slăbiciuni, se poate deduce şi din modul în care au fost puse bazele Uniunii, nici nu se putea altfel, avându-l în vedere pe Jean Monnet. Există o acumulare de tensiuni la nivel european şi nu numai, iar o dată acumulate aceste tensiuni vor duce în cele din urmă la „umplerea paharului”. Va fi un moment în care vulcanul se va trezi şi va erupe din nou şi, aşa cum o demonstrează ciclicitatea istoriei, nu va mai fi nici o Uniune Europeană precum cea de azi. Asta pentru a mă apropia de un final ca şi cel al lui Paul Magnette, cu estimări pe termen lung, el referindu-se însă la posibilitatea de a atenua diferenţele dintre identităţile europene în specificul lor.

Nu este vorba numai de interesele celor care conduc lumea, există şi o forţă naturală care nu poate fi învinsă şi care îşi va spune cuvântul la momentul potrivit, independent de voinţa unor oameni. Legilor naturii nu te poţi opune, iar natura ne spune că totul ţine de luptă. Ideea însăşi de pace eternă repugnă oricărei minţi sănătoase. Cât despre Paul Magnette şi a sa lucrare, vorbărie multă şi cam atât.