Deşi speculaţiile evidenţiază rădăcini solide ale ideii de “Europa” în istoria continentului nostru, în realitate originile construcţiei europene nu coboară mai jos de secolul XX, cele mai multe iniţiative în acest sens având loc după primul război mondial, cunoscut în epocă drept „Marele Război”.
Pe de o parte, printre consecinţele primului război mondial se numără încercările de a evita o nouă conflagraţie mondială, fiind publicate numeroase cărţi şi articole în favoarea păcii şi a unităţii europene create pe căi pacifiste. Consideraţiile conform cărora după primul război mondial a existat o „perioadă de pace” sunt însă complet eronate, căci în mod clar nu a fost vorba decât de un armistiţiu, însă asupra acestui lucru vom reveni un pic mai târziu. Contele Richard Coundenhove-Kalergi, fiul unui diplomat austriac şi al unei japoneze, a fost cel care a pus în 1922 bazele „Uniunii Paneuropene”. Şi-a expus în lucrarea intitulată PanEuropa, publicată în 1923, ideile conform cărora pentru asigurarea păcii era nevoie de cooperare la scară largă şi uniune politică între statele europene. În viziunea lui, supremaţia globală a Europei luase sfârşit, declinul intern al acesteia putând fi evitat dacă sistemul politic ar fi fost modernizat prin punerea accentului pe cooperare. Autorul afirmă în aceeaşi lucrare: „Fiecare mare eveniment istoric a început ca utopie şi a sfârşit ca realitate”. (Considerăm absolut necesar să adăugăm aici că şi socialismul a început ca utopie şi a sfârşit ca o crudă realitate în regimurile comuniste). Kalergi nu a avut însă prea mulţi adepţi, ideile sale fiind recunoscute pe drept cuvânt ca utopice (şi, implicit, periculoase) de către unii, în timp ce alţii, precum Aristide Briand, au susţinut ideea creării unei confederaţii europene acţionând în interiorul Ligii Naţiunilor. Gustav Stresemann a fost susţinător al aceluiaşi proiect ce avea în centrul său mijloace pacifiste. O altă variantă a creării unităţii europene era cea prin luptă, înrădăcinată în tradiţia bismarckiană şi exprimată prin celebrele cuvinte „Great questions will not be resolved by talk, but by iron and blood”!. De altfel, toate încercările anterioare de a unifica continentul european s-au făcut pe această cale. Hitler a fost adeptul continuării aceleiaşi tradiţii, el dispreţuind politica lui Stresemann şi considerându-l pe Coudenhove-Kalergi „bastard al oricui”. În orice caz, urmărea crearea unui imperiu germanic continental, dar avea în vedere şi drepturile celorlalte popoare: „Respingând principiile democratice parlamentare, noi susţinem foarte ferm dreptul popoarelor de a-şi determina propria lor viaţă”.
Pe de altă parte, prin tratatele de pace de la sfârşitul primului război mondial nu s-a semnat decât un armistiţiu, cel puţin în cazul Germaniei prevederile fiind absolut inacceptabile, de-a dreptul umilitoare. Toate partidele din Germania, de la comuniştii de extremă stângă până la naţional-socialiştii de extremă dreaptă ai lui Hitler, condamnau unanim Tratatul de la Versailles ca nedrept şi inacceptabil. Oricum, este clar că nu poate fi învinuită Germania, şi nici Hitler, pentru declanşarea celui de-al doilea război mondial, lucru devenit un automatism pentru mulţi autori, deoarece contextul internaţional făcea iminentă această conflagraţie, cu toate încercările pacifiste. Un război la scară mondială ar fi putut fi evitat într-adevăr, dar acest lucru nu a ţinut numai de responsabilitatea Germaniei. Luând în considerare acestea, ne pare mai viabilă posibilitatea creării unităţii europene pe calea armelor, combinată însă cu diplomaţia. Căci era clar că nu se putea vorbi de pace în asemenea condiţii. Oricum, Hitler nu a dorit un război de atât de mari proporţii, nici măcar nu era pregătit pentru aşa ceva, ba chiar a fost ferm convins până aproape în ultimul moment că Marea Britanie se va alătura Germaniei, atunci când îşi va da seama că nu-şi putea menţine imperiul colonial decât fiind de partea super-puterii continentale germane. Însă Churchill, care era foarte intransigent faţă de Hitler, a rămas la conducerea Angliei şi s-a aliat cu Statele Unite ale Americii împotriva puterilor Axei. Finalul războiului s-a soldat cu sinuciderea lui Hitler şi capitularea Reich-ului, pentru ca la data de 9 mai 1945 să înceapă în mod oficial o etapă cu totul nouă în istoria continentului european, această zi tragică fiind astăzi sărbătorită ca “Ziua Europei“.
