De la ultimatum şi dictat la lupta armatei române alături de Wehrmacht

În 28 iunie 1940 guvernul Uniunii Sovietice adresează guvernului României un ultimatum prin care cere anexarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei la URSS. La presiunea Germaniei şi Italiei, România este nevoită să accepte acest ultimatum, ce avea printre consecinţe şi un acord între Uniunea Sovietică şi Germania ce stipula ca populaţia germană din aceste teritorii să fie evacuată spre Reich. Acest lucru nu a fost valabil numai pentru nordul Bucovinei, ci şi pentru sudul acesteia. Oricine avea măcar un bunic german putea alege între a pleca şi a suporta dominaţia sovietică. Mase întregi de germani au plecat mai ales spre Bavaria sau Silezia Superioară, de unde au fost nevoiţi din nou să emigreze în ianuarie 1945, odată cu ameninţarea iminentă a Uniunii Sovietice. Cel puţin în Bucovina, în 1941 mai locuiau doar 7% din numărul iniţial de germani.

Alăturată Axei prin semnarea Pactului Anticomintern în 24 februarie 1939, Ungaria profită astfel încât la 30 august 1940 îi sunt anexate nordul şi estul Transilvaniei prin dictatul de la Viena. Guvernul român acceptă dureroasa situaţie, în ciuda faptului că armata ar fi fost gata de luptă pentru apărarea teritoriului. După ministrul de externe al Italiei ar fi trebuit cedat integral Ardealul, însă Hitler se decide doar la jumătate – încă mai avea nevoie de petrolul de la Ploieşti – pentru a nu supăra prea mult românii, însă rezultatul acţiunii sale este că nici aceştia şi nici ungurii nu vor fi mulţumiţi. Drept urmare, familii întregi de români au fost expulzate, chiar şi familii mixte de români şi maghiari, o parte din ei ajungând la Arad şi Timişoara, unde, ulterior, legionarii ajunşi în administraţie vor fi capabili să organizeze lucrurile în aşa fel încât refugiaţii să aibă slujbe.

În aceste condiţii dezastroase, Ion Antonescu este ales preşedinte al Consiliului de Miniştri la 4 septembrie 1940, pentru ca la 5 septembrie să devină conducător al statului român, iar la 6 septembrie să-l constrângă pe regele Carol al II-lea să abdice în favoarea fiului său, Mihai. Încă de la început mareşalul Ion Antonescu a avut în vedere necesitatea reîntregirii teritoriale a României, atrăgând în numeroase rânduri atenţia Führer-ului asupra „drepturilor statornice şi seculare ale poporului român şi misiunea sa din Carpaţi”, aducându-i la cunoştinţă că „graniţa arbitrajului de la Viena este intolerabilă”, cerând chiar implicarea Germaniei pentru anularea Dictatului de la Viena.

Deşi la 14 septembrie 1940 România este declarată „Stat Naţional Legionar”, fiind astfel proclamat regimul legionar şi formându-se un nou guvern sub conducerea lui Antonescu, acesta din urmă va fi nevoit ulterior, cu consimţământul Führer-ului, să renunţe la colaborarea cu „mişcarea legionară care şi-a pierdut pe adevăraţii ei conducători în lunga şi eroica ei bătălie împotriva vechiului regim” şi care a făcut marea greşeală de a admite în rândurile sale elemente inferioare, dând astfel mână liberă infiltrării comuniştilor.

În noiembrie 1940 Antonescu aderă la Pactul Tripartit (încheiat la 27 septembrie 1940 între Germania, Italia şi Japonia), pentru ca la 22 iunie 1941 să angajeze armata română în război alături de Wehrmacht şi să rostească celebrele cuvinte: „Azi a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor strămoşeşti şi a bisericii, lupta pentru vetrele şi altarele româneşti de totdeauna. Ostaşi, vă ordon: treceţi Prutul. Zdrobiţi vrăjmaşul din răsărit şi miazănoapte. Dezrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi. Reîmpliniţi în trupul ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii voevodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre.”

Basarabia şi Bucovina de nord sunt eliberate, iar lupta armatei române continuă firesc cu trecerea Nistrului. În ciuda contestatarilor acestei acţiuni, după cum avea să declare ulterior Antonescu, din simplu motiv că „Istoria se scrie cu spada[...]. Fără Germania nu puteam lua Basarabia[...]. Ar fi fost o dezonoare pentru noi să mă fi dus la Nistru şi să le fi spus nemţilor apoi: la revedere!”. Pe de altă parte, era singura modalitate de a obţine sprijinul lui Hitler în vederea restabilirii graniţei fireşti şi în partea de vest a ţării.