Sfântul Gheorghe, între martir creştin şi zeu păgân

La data de 23 aprilie, atât în calendarul creştin-ortodox, cât şi în cel catolic, este consemnată sărbătoarea închinată “Sfântului Mare Mucenic Gheorghe”. Dar cine este acest personaj? De unde provine tradiţia sa? De ce are această sărbătoare o asemenea amploare, fiind chiar însemnată cu cruce roşie în calendarul creştin? Oare chiar este el erou creştin? Sau tradiţiile sale sunt mai vechi de atât? Asupra acestor lucruri ne vom lămuri în cele ce urmează.

Conform surselor creştine, Sfântul Gheorghe s-a născut în Capadochia dintr-o familie creştină, tatăl său fiind general roman, pentru ca la vârsta de 30 ani să devină la rândul său general în armata lui Diocletian. El s-a ridicat împotriva hotărârilor anticreştine ale Consiliului de la Nicomedia (303), drept pentru care a avut de suferit persecuţii din partea lui Diocletian. A fost chinuit în cele mai cumplite chipuri, otrăvit, apoi decapitat. Alte cercetări ar arăta faptul că Sfântul Gheorghe a murit ca martir în Palestina, la Diospolis, lângă Lydda, cu puţin timp înaintea domniei lui Constatin.
A devenit protectorul armatei în Anglia, după traducerea Faptelor sale în anglo-saxonă, în secolul al VIII-lea, pentru ca în timpul cruciadelor să devină şi mai popular. Există relatări conform cărora Sfântul Gheorghe ar fi asistat la lupta de la Antioh din 1098. Însemnele Sfântului Gheorghe au fost introduse de Richard Inimă de Leu, în timp ce crucea Sfântului Gheorghe, roşie pe fond alb, a apărut pentru prima dată ca steag al corabiei Lyme Regis în 1284. Steagul actual al Angliei, Union Jack, are la origine tot crucea Sfântului Gheorghe.

Sursele creştine explică credinţa populară care îl asociază pe Sfântul Gheorghe cu omorârea balaurului printr-o legendă ce ar data din secolul al XII-lea, una din variantele sale fiind Legenda Aurea. Un balaur imens şi feroce a apărut lângă oraşul Selena din Lybia. Locuitorii trebuiau să-i ofere zilnic oi pentru a-i potoli foamea, iar când nu au mai avut oi, balaurul a cerut pe fata împăratului. În acest context a apărut un viteaz creştin care s-a oferit să-l răpună. După ce a străpuns balaurul cu suliţa, tânărul a dus-o pe prinţesă la palatul împăratului, care i-a oferit mâna ei şi jumătate din împărăţie. Viteazul a refuzat, spunând că mai are multe alte lucruri de îndeplinit în lupta sa pentru apărarea bisericii şi în ajutorul săracilor şi nedreptăţiţilor; apoi le-a spus că numele lui este Gheorghe şi a plecat.
Imaginea Sfântului Gheorghe este asociată de biserica creştină cu vitejia nemărginită şi credinţa până la sacrificiul suprem. În icoane el este reprezentat răpunând balaurul cu ajutorul unei suliţi, în icoane mai vechi în gura balaurului aflându-se fata împăratului din legenda mai sus menţionată. Papa Gelasius afirma în anul 495: “Numele Sfântului Gheorghe este onorat de credincioşii de pretutindeni, dar adevăratele sale fapte sunt ştiute numai de Dumnezeu“.

Pentru a înţelege însă cu adevărat importanţa deosebită a sărbătorii Sfântului Gheorghe în tradiţia religioasă românească, este absolut necesar să cercetăm adevăratele origini ale obiceiului, lucru ce nu poate fi făcut decât prin coborârea în mitologie, complex de structuri arhetipale, acolo unde regăsim şi scenariul ritual al naşterii şi morţii zeului vegetaţiei, deschizător al Anului Nou pastoral. Înaintea creştinismului, poporul a văzut în acest personaj “sfântul cel mai mare peste câmpuri”, cel care goneşte iarna şi aduce primăvara şi vara, îmbrăcat în haine albe şi călare pe un cal mare alb. Să ţinem cont de faptul că albul este culoarea zeilor.

Conform credinţelor populare, Sfântul Gheorghe “descuie cerul” şi “vine cu toate îmbelşugările pământului”, e “apărătorul vitelor şi al holdelor”, “însărcinat de Dumnezeu”, “făcător de minuni”, cel care “a omorât un şarpe mare”. Apare astfel semnul mitic al şarpelui arhetipal, care a trecut şi în reprezentările iconografice. Sfântul Gheorghe provine dintr-un mit religios străvechi al populaţiei autohtone, unde se întâlneşte reprezentarea Eroului Cavaler Trac (sau a Călăreţului Trac), cel care a învins răul (reprezentat de balaur, echivalentul diavolului în concepţiile mitice şi religioase creştine) şi a dus la victoria Binelui, Adevărului, Dreptăţii. Aceste valori morale se structurează pe reprezentări mitice ale zeităţii vegetale, care moare şi reînvie în derularea ciclurilor vegetale. Acest personaj păgân a fost revalorizat de creştinism ca sfânt martir apărător al Bisericii şi Tradiţiei creştine.

Episodul omorârii de către Sfântul Gheorghe a scorpiei cu 9 capete, care trăia într-o fântână şi se hrănea cu fecioare, aminteşte binecunoscutul episod iniţiatic al eroului de basm care omoară balaurul cu 9 capete şi le ia limbile spre a le duce la împărat. Mai mult decât atât, toate practicile magice din ajunul şi din ziua Sfântului Gheorghe se articulează pe structuri mitice arhetipale. Ramura verde, pusă la casă sau în mijlocul curţii, este în legătură cu reprezentarea arhetipală a pomului vieţii şi morţii. Glia sau brazda verde pusă la poartă sau la prag arată legătura cu Pământul-Mamă, originea a toate, simbolul vieţii şi al prosperităţii. Din acest motiv păşirea pe brazda verde, peste prag, are scopul magic de a apăra de rele, de a-l face pe om sănătos şi îndestulat peste an. Conform lui Mircea Eliade, abundenţa recursului la vegetaţie în obiceiurile de Sfântul Gheorghe are valoarea de a încorpora întotdeauna viaţa, care corespunde în ontologia arhaică Realităţii Absolute, sacrului prin excelenţă. Pe această cale se repetă actul iniţial, mitic, al regenerării. Pomii din care se taie mlădiţele care se înfig în brazda înverzită sunt salcia (arbore funerar), răchita (amologul salciei) şi nucul (arbore învestit cu proprietăţi magice de regenerare). Se întrevede în mod clar legătura dintre viaţă şi moarte, ca cicluri existenţiale alternative.

Ideea că ziua Sfântului Gheorghe marca un timp sacru cu totul special (ca şi Crăciunul, Anul Nou, Boboteaza şi Paştele) este dovedită de pregătirea rituală din ajunul sărbătorii, prin purificări rituale ale tinerilor la câmp sau în pădure cu apă neîncepută căzută din cer, şi anume roua, purificarea oamenilor şi animalelor prin focuri rituale, alungarea duhurilor rele prin sunete de bucium şi de corn, practici care culminau cu priveghiul din noaptea de Sfântul Gheorghe. Înspre Sfântul Gheorghe, ca şi în noaptea Paştelui, în sudul Moldovei, după unele informaţii atestate din teren, se făcea încă, la sfârşitul secolului nostru, priveghiul mielului. Era un rit legat de sacrificiul mielului, care era păzit toată noaptea, participanţii la acest ritual consumând sângele animalului sacrificat şi contaminându-se magic, prin acest sacrificiu sacru, care a căpătat ulterior un profund sens religios. Oamenii se străduiau să nu doarmă toată noaptea spre Sfântul Gheorghe pentru a nu lua “somnul mieilor”, care le-ar cauza dureri de cap şi i-ar face somnoroşi tot anul. Remarcăm cu acest prilej şi modul în care este privit mielul în tradiţia autohtonă, acelaşi miel care apare şi în tradiţiile de Paşte.

Se mai practică purificarea cu plante cu virtuţi magice: “oamenii se bat cu urzici ca să fie harnici peste an, iar cei urzicaţi vor fi sănătoşi peste an”. Se seamănă acum plante cu proprietăţi magice: “fetele seamănă busuioc” în condiţii ritualice speciale: “seamănă busuioc fetele şi nevestele cu gura şi dezbrăcându-se de cămaşă îl boronesc cu ea, spre a fi mirositori”. După cum nu lipseşte nici purificarea cu apă: “în zori de zi se dezbracă în pielea goală şi se tăvălesc prin rouă”, iar “unii se scaldă pe ascuns în roua semănăturilor”. Se observă aici şi practica nudităţii sacre şi a tainei sacre.

La Sfântul Gheorghe se pot revela celor iniţiaţi taine sacre, cum este cea a cunoaşterii “limbii păsărilor”, un cifru iniţiatic divin: “Cine-i la Sîn-Georgiu culcat pe pîntece la malul unui lac sau rîu şi vede un şerpe alb şi fugindu-i acela taie cu un ban de argint capul, în care semănînd ai [usturoi] în pămînt, apoi crescînd, acesta îl mănîncă în ziua de Sîn-Georgiu, acela capătă toate darurile în lume, poate vorbi cu toate păsările şi animalele”.

Cea mai mare amploare o au în aceste zile sacre practicile de deturnare a răului, simbolizat prin vrăji, farmece, descântece, făcute cu scopuri malefice, atât pentru oameni, cât şi pentru animale. Aceste practici se concentrează asupra manei, care poate fi luată în ajunul Sfântului-Gheorghe de la animale, câmpuri, case. La români conceptul de mana se referă la o substanţă în sens magic de calitate superioară, supranaturală: “mana câmpului”, “mana grâului”, “mana roadelor”, “mana laptelui”. În exprimare populară se traduce şi prin formulări de tipul “multul şi bunul”, “dulceaţa laptelui”, “sporul recoltelor”. În acest sens se impun purificările rituale şi măsurile de protecţie contra răului. Vitele cu lapte trebuie păzite şi duse la păşune noaptea, departe de sat, unde nu se aude cocoş cântând, să pască iarbă înrourată, pentru că roua de la Sfântul Gheorghe are puteri miraculoase. Alte ritualuri interesante cu acelaşi scop sunt descrise de Lucia Berdan în lucrarea Totemism românesc.

În esenţa lor, obiceiurile populare de Sfântul Gheorghe sunt în mod clar legate de zeitatea vegetaţiei şi a primăverii, nimeni altul decât cea reprezentată de Eroul Cavaler Trac, transpus în creştinism ca un martir sfânt, Sfântul Gheorghe, omorâtor de balaur şi biruitor al credinţei. Tradiţia creştină a sărbătorii de Sfântul Gheorghe din spaţiul românesc (şi nu numai) nu este decât o continuare mai mult sau mai puţin “mascată” a obiceiurilor păgâne, precreştine, ce au în centrul lor natura însăşi, ciclurile naturale ale naşterii şi învierii patronate de un străvechi zeu al vegetaţiei.