Dă-te-n lături măi creştine…

Tocmai a avut loc încă un concert Phoenix în Iaşi, de această dată în faţă la Iulius Mall. A fost deschiderea Zilelor Studentului la Iaşi, a fost un eveniment special din seria celor cu ocazia împlinirii a 600 de ani de la atestarea documentară a oraşului Iaşi precum şi, aşa cum a subliniat chiar Nicu Covaci, o rememorare a celor 40 de ani împliniţi de la debutul încurajator al trupei Phoenix, avut loc tot pe o scenă din acelaşi oraş.

După ce am umblat o bună parte din zi pe la Policlinica din Copou (fosta Policlinică pentru elevi şi studenţi, acum are altă denumire), pierzând timpul de pomană, am ajuns, pe la 19:30, la Iulius Mall. Intenţionam să văd doar dacă e amplasată vreo scenă, semn că acolo ar avea loc concertul şi nu în faţă la Casa de Cultură a Studenţilor, unde încă nu se demontase scena de la concertele din zilele anterioare, dar am coborât din tramvai pentru că i-am văzut pe Phoenix pe scenă şi am auzit acordurile consacratei piese În umbra marelui URSS. Ţin să menţionez că am pierdut cel puţin 3-4 ore de pomană la policlinica aia blestemată, în cele din urmă m-am programat la ora 6 seara, ca să am timp să trec pe acasă să mănânc înainte de cursul de la ora 16 şi, cu toate acestea, am aşteptat cam 50 de minute până am intrat şi eu la medic. Cu alte cuvinte, abia pe la ora 7 seara am scăpat şi, oprindu-mă la Mall, în timp ce, într-adevăr, aveau loc repetiţii şi nu începuse concertul (era anunţat a începe la orele 20), n-am mai avut timp să trec pe acasă să-mi iau camera foto, căci aş fi avut ce fotografia. Nu mă aşteptam să pierd atâta timp aiurea din cauza unor „cadre medicale” care, oricum, în majoritatea cazurilor, prescriu tratamente nocive, toxice pentru organism, şi dau din umeri când aud de tratamente naturiste; am considerat că voi avea timp să trec pe acasă înainte de concert dar mi s-a demonstrat încă o dată că Socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea din târg. Asta aşa, ca fapt divers.

Cum am oprit la 19:30 la Mall, cei de la Phoenix făceau probe de sunet. În scurt timp au urcat într-un microbuz şi au plecat, lăsând lumea să se adune şi să-i aştepte. Deşi pe site concertul era anunţat să înceapă de la ora 20:00, abia pe la 9 fără un sfert seara a urcat Aurel pe scenă (cine a frecventat Rockoteca din Iaşi cel puţin o vreme, sau Forumul Rockerilor Ieşeni, ştie la cine anume mă refer) şi a început cu prezentarea sponsorilor şi a organizatorilor. În cele din urmă, tot în jurul orelor 21, au început concertul cei de la Phoenix, în aplauzele şi uralele publicului.

Nicu Covaci a amintit mai întâi faptul că în urmă cu 40 de ani, tot prin luna mai, a avut primul lor mare concert la Iaşi, care a însemnat efectiv debutul lor. Au lăsat apoi să intre în scenă o fetiţă, Ingrid (parcă), care, acompaniată de doi băieţi cam de aceeaşi vârstă, a interpretat piesa care i-a consacrat în urmă cu 40 de ani, Vremuri. Are talent copila, a fost o surpriză chiar plăcută, spre deosebire de trupa de rock alternativ care a deschis concertul Pheonix din toamna 2007 de la Sala Sporturilor din Braşov şi care mi-a lăsat o impresie proastă. Cei trei copii au talent, au interpretat bine piesa, s-au dat în spectacol în sensul pozitiv şi chiar meritau un rând de poze, dar, după cum am spus şi mai devreme, m-am lăsat păcălită de serviciile medicale sub orice critică şi n-am avut cu ce face fotografii. Sper că au făcut alţii poze şi voi ajunge în posesia câtorva dintre ele, căci chiar merită. Apoi au interpretat cei de la Phoenix aceeaşi piesă, după ce tot Nicu Covaci a subliniat preluarea ştafetei de către generaţia tânără.

Din concert nu au lipsit piese precum Nunta, În umbra marelui URSS (despre care Covaci a ţinut să precizeze, în introducere, că este rod al dezamăgirii avute la întoarcerea în ţară), Numai una (de această dată a menţionat că piesa în cauză i-o cânta mama în copilărie), Fata verde sau Mica Ţiganiadă. Un moment special l-a reprezentat Mugur de fluier, dar şi Strunga, din care menţionez versurile Dă-te-n lături măi creştine, / Dacă vrei să treci cu bine, / Să rămâi cu viaţă-n tine! şi în legătură cu care îmi amintesc afirmaţia făcută de acelaşi Nicu Covaci în concertul mai înainte menţionat, de la Braşov, conform căreia ei nu au fost niciodată şi nu sunt creştini, ci păgâni. Îmi pare rău că nu au cântat Ora – Hora, una din preferatele mele, dar, în orice caz, concertul a fost unul extraordinar, aşa cum m-am obişnuit să fie concertele Phoenix. Ce m-a deranjat însă, în afară de fumul de ţigară inhalat în nenumărate rânduri de la diverşi „vecini de parcelă”, a fost prezenţa unui anume vocalist, Bogdan, pe care nu-mi amintesc să-l fi văzut până acum în vreun alt concert. Vocea lui a stricat mult din farmecul concertului şi din aerul specific al trupei, au fost destui în public, cel puţin în zonele prin care m-am perindat eu, care să exclame vorbe de genul „Huoooo! Manelistule, du-te acasă!”, „Lua-ţi-l bă dracu’ pe manelistul ăla şi duce-ţi-l acasă!”, „Du-te bă şi cântă la mă-ta acasă că strici concertul!”, precum şi multe altele în acelaşi stil.

Nu a putut lipsi nici Negru Vodă, cu pasajele sale şi, mai ales, cu solo-ul la baterie al lui Ovidiu Lipan Ţăndărică, care întotdeauna e omagiat de public pentru ceea ce e capabil să facă. Ultima piesă, iniţial, a fost Invocaţie, cu celebrele versuri Fie să renască numai cel ce har / are de-a renaşte curăţit prin jar, / din cenuşa-i proprie şi din propriu-i scrum, / astăzi ca şi mâine, pururi şi acum! Desigur, Phoenix au revenit pe scenă, doar de două ori de această dată, interpretând şi mult aşteptata piesă Andri Popa, care face de fiecare dată publicul să se dezlănţuie. Apropo de asta, din cadrul publicului prezent la eveniment, s-ar putea să existe fotografii cu pleata mea dezlănţuită în timpul piesei Apocalipsa (cu ocazia acestui concert mi-am amintit de vorbele unui vechi amic botoşănean care era fascinat de pleata mea „cam hippie”). Un pic mai încolo de mine era la un moment dat un personaj care „scuipa flăcări”, în sensul că trăgea gaz din brichetă, apoi îl sufla afară şi îl aprindea în acelaşi timp cu o altă brichetă. A ţinut-o aşa vreo câteva minute bune, probabil până a terminat gazul din brichetă; merita şi acesta o poză.

A fost al patrulea concert Phoenix la care am participat (sunt puţine trupele pe care insist să le văd ori de câte ori am ocazia), primul a fost în urmă cu 3 ani, în mai sau iunie 2005, tot în Iaşi, la Casa Sindicatelor, un concert la care până la urmă s-a ridicat toată sala în picioare. Apoi în 2006 la Peninsula, în Târgu Mureş, când s-a jucat ditamai hora şi a fost arborat pe toată durata concertului tricolorul românesc (asta după ce cu o zi sau două în urmă fusese o trupă din Ungaria, la care s-a arborat drapelul Ungariei şi s-a cântat şi scandat, desigur, numai în maghiară) – am stat chiar în primul sau al doilea rând şi m-am bucurat de atmosferă, mai ales că la câte bis-uri au fost, s-a cam depăşit destul de mult timpul alocat trupei. A urmat cel de la Braşov din toamna 2007 şi, acum, cel din 16 mai 2008 la Iaşi.

Sper să prind cât mai curând un al cincilea concert Phoenix şi, eventual, să fac şi câteva poze cu această ocazie. Până atunci, însă, vă las să vedeţi o înregistrare mai veche.

Construcţia europeană de la origini până în prezent

Punerea bazelor construcţiei europene

Jean Monnet, personaj destul de obscur, este considerat părinte fondator al Uniunii Europene. Paşii pe care i-a făcut pe acest drum sunt nu atât învăluiţi de mister, cât la fel de obscuri ca şi felul său de a fi şi de a manevra totul din umbră. Traficant ilegal de coniac prin colaborare cu compania canadiană Hudson Bay (pe care a ajutat-o apoi să profite din punct de vedere economic de pe urma primului război mondial), susţinător financiar al unor indivizi „dubioşi” din China, anchetat pentru evaziune fiscală, Monnet a fost cel care a militat pentru unitatea economică a Europei: „Prosperitatea şi progresul social vital vor rămâne de neatins până când naţiunile Europei nu vor forma o federaţie a unei „entităţi europene” care să le sudeze într-o singură unitate economică”. A încercat încă din timpul celui de-al doilea război mondial crearea unei colaborări de lungă durată între Anglia şi Franţa, însă aceasta a eşuat, francezii răspunzând: „Mai bine să vină Hitler, decât să fim sclavii Angliei”. După capitularea Franţei, a mediat colaborarea anglo-americană.

Printre susţinătorii aceleiaşi idei de unitate europeană merită menţionat italianul Altiero Spinelli, comunist încă de la 17 ani şi întemniţat timp de doisprezece ani, care, în 1941, a compus documentul Spre o Europă liberă şi unită.

După război, Jean Monnet a perseverat în încercările de a-şi pune în practică ideea, găsindu-l ca un bun paravan pe Robert Schuman. Ideea sa de formare a unei federaţii, a unui stat supranaţional, în mod clar nu putea fi acceptată de nici un stat, Marea Britanie fiind cel mai elocvent exemplu, aşa că Monnet a redactat planul trimis spre aprobare suficient de vag încât să-i ascundă adevăratele intenţii. Tratatul de la Paris, care crea Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, semnat în 18 aprilie 1951 de către Franţa, Republica Federală Germană, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg, a fost ratificat abia în decembrie 1951 „într-o atmosferă de îndoială şi resemnare”; deputatul Jaques Soustelle considera chiar că planul nu era „european” ci „antieuropean”: „ni se cere să abandonăm un sector important al economiei noastre în favoarea unei autocraţii de experţi necontrolate şi fără stat”. Ideea unei „armate europene” a fost respinsă în mod clar, Churchill, ca şi De Gaulle, fiind conştient că „Ceea ce vor să cânte soldaţii sunt propriile lor marşuri”.

Europa era pe cale să fie construită de o elită remarcabil de restrânsă, iar Monnet continua să acţioneze din umbră. O importantă victorie este obţinută prin crearea Euratom-ului, la care Germania Vestică aderă mai mult de nevoie, fiind singurul mod prin care putea obţine arme nucleare, în contextul ameninţării tot mai iminente a Uniunii Sovietice. Prin Tratatul semnat la Roma în martie 1957 se naşte Comunitatea Economică Europeană.

Mai multe informaţii pe această temă (şi nu numai) se găsesc în lucrarea Uniunea Europeană - Marea amăgire, scrisă de Christopher Booker şi Richard North.

Uniunea Europeană

Astfel fiind puse bazele Uniunii Europene, aceasta îşi continuă evoluţia şi extinderea pe plan european. Dacă numărul statelor fondatoare a fost de 6, astăzi sunt 27 de state membre, un mare val de extindere fiind cel din 2004, când au aderat nu mai puţin de 10 state. Trebuie să avem în vedere absenţa Elveţiei, cât şi a Norvegiei şi Islandei, care au preferat să rămână în afara proiectului construcţiei europene. De asemenea, Groenlanda, care a intrat în Uniunea Europeană, apoi a părăsit-o. Deci nu este obligatoriu să fii părtaş la acest proiect, se poate evita acest lucru.

În privinţa organizării, în mod oficial se vorbeşte despre un „federalism interguvernamental”, printre instituţiile Uniunii Europene fiind atât instituţii supranaţionale, cât şi interguvernamentale. Unii chiar consideră metoda interguvernamentală ineficientă, fiind luate măsuri în acest sens, astfel tinzându-se spre dimensiunea supranaţională dorită de la bun început de Jean Monnet. Crearea unei constituţii europene, atât de discutată de politicieni şi specialişti, ar contribui la această dimensiune. Guvernele unor state sunt conştiente de acest lucru, acesta este şi motivul pentru care au respins această idee. Se vorbeşte chiar de un deficit democratic la nivelul Uniunii Europene, o mare parte dintre cetăţeni sunt indiferenţi, iar viitorul Uniunii este destul de incert. Desigur că se încearcă găsirea unor soluţii, mai ales că din start au existat „duşmani ai Uniunii” şi există chiar şi azi. Paul Magnette, în Europa politică. Cetăţenie, constituţie, democraţie, vorbeşte despre partidele politice, susţinând ideea că atât cele de stânga, cât şi cele de dreapta se opun construcţiei europene, primele pe motiv că ar dori o altă direcţie de dezvoltare a proiectului, cu acestea existând totuşi şanse de a se ajunge la o înţelegere, pe când celelalte sunt ireconciliabile şi merită considerate un real pericol. Dar de când nu ai dreptul să gândeşti ce vrei şi să-ţi exprimi punctele de vedere în mod liber? În unele ţări europene, inclusiv în Germania şi România, legea interzice exprimarea opiniilor negaţioniste, xenofobe sau rasiste, ca şi incitările la ura rasială sau apologia crimelor contra umanităţii, delicte definite însă destul de vag. Rişti pe drept cuvânt o condamnare dacă negi crimele comise de Hitler. În schimb eşti liber să-i consideri pe Stalin sau Mao ca pe nişte fermecători binefăcători ai planetei, afişându-le pretutindeni numele şi fotografiile. Ba chiar te poţi prezenta în alegeri agitându-le pancartele. Aceste lucruri sunt foarte frumos punctate de Vladimir Bukovski şi Peter Stroilov, în lucrarea Uniunea Europeană… o nouă URSS?. Sigur, libertatea de expresie nu e încălcată, însă ai nevoie de tot mai mult curaj pentru a îndrăzni să spui ceva în contra curentului dominant. Iar curentul dominant este lesne de creat prin influenţa mass-media. După cum punctează aceeaşi autori, în Europa contemporană, ca şi în URSS-ul lui Brejnev, ai dreptul să gândeşti ce vrei, dar cu condiţia de-a exprima numai ceea ce ideologia îţi îngăduie. Oamenilor nu li se impune ce să creadă, ci li se cere numai să se comporte ca şi când ar crede. Sau, dacă nu, să tacă. Un caz edificator este cel al Suediei, unde recent s-a ajuns până acolo încât să se acţioneze pe căi legale împotriva unor scriitori de bloguri, priviţi ca periculoşi prin temele abordate şi perspectiva asumată.

Mai mult decât atât, iată ce afirmă Paul Sabourin în lucrarea sa intitulată Naţionalismele europene: „Folosirea Uniunii europene corespunde la ceea ce denumim o „internaţională voluntară”… Este spiritul tratatelor comunitare.“ În acest context naţionalismele sunt considerate o problemă majoră. Paul Magnette chiar îşi încheie lucrarea mai sus menţionată printr-o estimare pe termen lung, conform căreia nu va fi chiar atât de uşor de a atenua diferenţele dintre diversele identităţi europene în specificul lor, fiind nevoie de ceva timp. În acelaşi spirit se poate afirma şi contrariul, dacă avem în vedere faptele istorice, şi anume că va mai fi nevoie de ceva timp pentru ca „paharul ostilităţilor” să se umple şi să răbufnească, astfel încât se va alege praful de ideea utopică a „păcii eterne”, precum şi de Uniunea Europeană ale cărei baze au fost puse de nimeni altul decât „manipulatorul din umbră” Jean Monnet.

Cât timp vom mai suporta toate acestea?

Idei de unitate europeană în perioada “marelui armistiţiu”

Deşi speculaţiile evidenţiază rădăcini solide ale ideii de “Europa” în istoria continentului nostru, în realitate originile construcţiei europene nu coboară mai jos de secolul XX, cele mai multe iniţiative în acest sens având loc după primul război mondial, cunoscut în epocă drept „Marele Război”.

Pe de o parte, printre consecinţele primului război mondial se numără încercările de a evita o nouă conflagraţie mondială, fiind publicate numeroase cărţi şi articole în favoarea păcii şi a unităţii europene create pe căi pacifiste. Consideraţiile conform cărora după primul război mondial a existat o „perioadă de pace” sunt însă complet eronate, căci în mod clar nu a fost vorba decât de un armistiţiu, însă asupra acestui lucru vom reveni un pic mai târziu. Contele Richard Coundenhove-Kalergi, fiul unui diplomat austriac şi al unei japoneze, a fost cel care a pus în 1922 bazele „Uniunii Paneuropene”. Şi-a expus în lucrarea intitulată PanEuropa, publicată în 1923, ideile conform cărora pentru asigurarea păcii era nevoie de cooperare la scară largă şi uniune politică între statele europene. În viziunea lui, supremaţia globală a Europei luase sfârşit, declinul intern al acesteia putând fi evitat dacă sistemul politic ar fi fost modernizat prin punerea accentului pe cooperare. Autorul afirmă în aceeaşi lucrare: „Fiecare mare eveniment istoric a început ca utopie şi a sfârşit ca realitate”. (Considerăm absolut necesar să adăugăm aici că şi socialismul a început ca utopie şi a sfârşit ca o crudă realitate în regimurile comuniste). Kalergi nu a avut însă prea mulţi adepţi, ideile sale fiind recunoscute pe drept cuvânt ca utopice (şi, implicit, periculoase) de către unii, în timp ce alţii, precum Aristide Briand, au susţinut ideea creării unei confederaţii europene acţionând în interiorul Ligii Naţiunilor. Gustav Stresemann a fost susţinător al aceluiaşi proiect ce avea în centrul său mijloace pacifiste. O altă variantă a creării unităţii europene era cea prin luptă, înrădăcinată în tradiţia bismarckiană şi exprimată prin celebrele cuvinte „Great questions will not be resolved by talk, but by iron and blood”!. De altfel, toate încercările anterioare de a unifica continentul european s-au făcut pe această cale. Hitler a fost adeptul continuării aceleiaşi tradiţii, el dispreţuind politica lui Stresemann şi considerându-l pe Coudenhove-Kalergi „bastard al oricui”. În orice caz, urmărea crearea unui imperiu germanic continental, dar avea în vedere şi drepturile celorlalte popoare: „Respingând principiile democratice parlamentare, noi susţinem foarte ferm dreptul popoarelor de a-şi determina propria lor viaţă”.

Pe de altă parte, prin tratatele de pace de la sfârşitul primului război mondial nu s-a semnat decât un armistiţiu, cel puţin în cazul Germaniei prevederile fiind absolut inacceptabile, de-a dreptul umilitoare. Toate partidele din Germania, de la comuniştii de extremă stângă până la naţional-socialiştii de extremă dreaptă ai lui Hitler, condamnau unanim Tratatul de la Versailles ca nedrept şi inacceptabil. Oricum, este clar că nu poate fi învinuită Germania, şi nici Hitler, pentru declanşarea celui de-al doilea război mondial, lucru devenit un automatism pentru mulţi autori, deoarece contextul internaţional făcea iminentă această conflagraţie, cu toate încercările pacifiste. Un război la scară mondială ar fi putut fi evitat într-adevăr, dar acest lucru nu a ţinut numai de responsabilitatea Germaniei. Luând în considerare acestea, ne pare mai viabilă posibilitatea creării unităţii europene pe calea armelor, combinată însă cu diplomaţia. Căci era clar că nu se putea vorbi de pace în asemenea condiţii. Oricum, Hitler nu a dorit un război de atât de mari proporţii, nici măcar nu era pregătit pentru aşa ceva, ba chiar a fost ferm convins până aproape în ultimul moment că Marea Britanie se va alătura Germaniei, atunci când îşi va da seama că nu-şi putea menţine imperiul colonial decât fiind de partea super-puterii continentale germane. Însă Churchill, care era foarte intransigent faţă de Hitler, a rămas la conducerea Angliei şi s-a aliat cu Statele Unite ale Americii împotriva puterilor Axei. Finalul războiului s-a soldat cu sinuciderea lui Hitler şi capitularea Reich-ului, pentru ca la data de 9 mai 1945 să înceapă în mod oficial o etapă cu totul nouă în istoria continentului european, această zi tragică fiind astăzi sărbătorită ca “Ziua Europei“.

De la ultimatum şi dictat la lupta armatei române alături de Wehrmacht

În 28 iunie 1940 guvernul Uniunii Sovietice adresează guvernului României un ultimatum prin care cere anexarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei la URSS. La presiunea Germaniei şi Italiei, România este nevoită să accepte acest ultimatum, ce avea printre consecinţe şi un acord între Uniunea Sovietică şi Germania ce stipula ca populaţia germană din aceste teritorii să fie evacuată spre Reich. Acest lucru nu a fost valabil numai pentru nordul Bucovinei, ci şi pentru sudul acesteia. Oricine avea măcar un bunic german putea alege între a pleca şi a suporta dominaţia sovietică. Mase întregi de germani au plecat mai ales spre Bavaria sau Silezia Superioară, de unde au fost nevoiţi din nou să emigreze în ianuarie 1945, odată cu ameninţarea iminentă a Uniunii Sovietice. Cel puţin în Bucovina, în 1941 mai locuiau doar 7% din numărul iniţial de germani.

Alăturată Axei prin semnarea Pactului Anticomintern în 24 februarie 1939, Ungaria profită astfel încât la 30 august 1940 îi sunt anexate nordul şi estul Transilvaniei prin dictatul de la Viena. Guvernul român acceptă dureroasa situaţie, în ciuda faptului că armata ar fi fost gata de luptă pentru apărarea teritoriului. După ministrul de externe al Italiei ar fi trebuit cedat integral Ardealul, însă Hitler se decide doar la jumătate – încă mai avea nevoie de petrolul de la Ploieşti – pentru a nu supăra prea mult românii, însă rezultatul acţiunii sale este că nici aceştia şi nici ungurii nu vor fi mulţumiţi. Drept urmare, familii întregi de români au fost expulzate, chiar şi familii mixte de români şi maghiari, o parte din ei ajungând la Arad şi Timişoara, unde, ulterior, legionarii ajunşi în administraţie vor fi capabili să organizeze lucrurile în aşa fel încât refugiaţii să aibă slujbe.

În aceste condiţii dezastroase, Ion Antonescu este ales preşedinte al Consiliului de Miniştri la 4 septembrie 1940, pentru ca la 5 septembrie să devină conducător al statului român, iar la 6 septembrie să-l constrângă pe regele Carol al II-lea să abdice în favoarea fiului său, Mihai. Încă de la început mareşalul Ion Antonescu a avut în vedere necesitatea reîntregirii teritoriale a României, atrăgând în numeroase rânduri atenţia Führer-ului asupra „drepturilor statornice şi seculare ale poporului român şi misiunea sa din Carpaţi”, aducându-i la cunoştinţă că „graniţa arbitrajului de la Viena este intolerabilă”, cerând chiar implicarea Germaniei pentru anularea Dictatului de la Viena.

Deşi la 14 septembrie 1940 România este declarată „Stat Naţional Legionar”, fiind astfel proclamat regimul legionar şi formându-se un nou guvern sub conducerea lui Antonescu, acesta din urmă va fi nevoit ulterior, cu consimţământul Führer-ului, să renunţe la colaborarea cu „mişcarea legionară care şi-a pierdut pe adevăraţii ei conducători în lunga şi eroica ei bătălie împotriva vechiului regim” şi care a făcut marea greşeală de a admite în rândurile sale elemente inferioare, dând astfel mână liberă infiltrării comuniştilor.

În noiembrie 1940 Antonescu aderă la Pactul Tripartit (încheiat la 27 septembrie 1940 între Germania, Italia şi Japonia), pentru ca la 22 iunie 1941 să angajeze armata română în război alături de Wehrmacht şi să rostească celebrele cuvinte: „Azi a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor strămoşeşti şi a bisericii, lupta pentru vetrele şi altarele româneşti de totdeauna. Ostaşi, vă ordon: treceţi Prutul. Zdrobiţi vrăjmaşul din răsărit şi miazănoapte. Dezrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi. Reîmpliniţi în trupul ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii voevodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre.”

Basarabia şi Bucovina de nord sunt eliberate, iar lupta armatei române continuă firesc cu trecerea Nistrului. În ciuda contestatarilor acestei acţiuni, după cum avea să declare ulterior Antonescu, din simplu motiv că „Istoria se scrie cu spada[...]. Fără Germania nu puteam lua Basarabia[...]. Ar fi fost o dezonoare pentru noi să mă fi dus la Nistru şi să le fi spus nemţilor apoi: la revedere!”. Pe de altă parte, era singura modalitate de a obţine sprijinul lui Hitler în vederea restabilirii graniţei fireşti şi în partea de vest a ţării.

Sfântul Gheorghe, între martir creştin şi zeu păgân

La data de 23 aprilie, atât în calendarul creştin-ortodox, cât şi în cel catolic, este consemnată sărbătoarea închinată “Sfântului Mare Mucenic Gheorghe”. Dar cine este acest personaj? De unde provine tradiţia sa? De ce are această sărbătoare o asemenea amploare, fiind chiar însemnată cu cruce roşie în calendarul creştin? Oare chiar este el erou creştin? Sau tradiţiile sale sunt mai vechi de atât? Asupra acestor lucruri ne vom lămuri în cele ce urmează.

Conform surselor creştine, Sfântul Gheorghe s-a născut în Capadochia dintr-o familie creştină, tatăl său fiind general roman, pentru ca la vârsta de 30 ani să devină la rândul său general în armata lui Diocletian. El s-a ridicat împotriva hotărârilor anticreştine ale Consiliului de la Nicomedia (303), drept pentru care a avut de suferit persecuţii din partea lui Diocletian. A fost chinuit în cele mai cumplite chipuri, otrăvit, apoi decapitat. Alte cercetări ar arăta faptul că Sfântul Gheorghe a murit ca martir în Palestina, la Diospolis, lângă Lydda, cu puţin timp înaintea domniei lui Constatin.
A devenit protectorul armatei în Anglia, după traducerea Faptelor sale în anglo-saxonă, în secolul al VIII-lea, pentru ca în timpul cruciadelor să devină şi mai popular. Există relatări conform cărora Sfântul Gheorghe ar fi asistat la lupta de la Antioh din 1098. Însemnele Sfântului Gheorghe au fost introduse de Richard Inimă de Leu, în timp ce crucea Sfântului Gheorghe, roşie pe fond alb, a apărut pentru prima dată ca steag al corabiei Lyme Regis în 1284. Steagul actual al Angliei, Union Jack, are la origine tot crucea Sfântului Gheorghe.

Sursele creştine explică credinţa populară care îl asociază pe Sfântul Gheorghe cu omorârea balaurului printr-o legendă ce ar data din secolul al XII-lea, una din variantele sale fiind Legenda Aurea. Un balaur imens şi feroce a apărut lângă oraşul Selena din Lybia. Locuitorii trebuiau să-i ofere zilnic oi pentru a-i potoli foamea, iar când nu au mai avut oi, balaurul a cerut pe fata împăratului. În acest context a apărut un viteaz creştin care s-a oferit să-l răpună. După ce a străpuns balaurul cu suliţa, tânărul a dus-o pe prinţesă la palatul împăratului, care i-a oferit mâna ei şi jumătate din împărăţie. Viteazul a refuzat, spunând că mai are multe alte lucruri de îndeplinit în lupta sa pentru apărarea bisericii şi în ajutorul săracilor şi nedreptăţiţilor; apoi le-a spus că numele lui este Gheorghe şi a plecat.
Imaginea Sfântului Gheorghe este asociată de biserica creştină cu vitejia nemărginită şi credinţa până la sacrificiul suprem. În icoane el este reprezentat răpunând balaurul cu ajutorul unei suliţi, în icoane mai vechi în gura balaurului aflându-se fata împăratului din legenda mai sus menţionată. Papa Gelasius afirma în anul 495: “Numele Sfântului Gheorghe este onorat de credincioşii de pretutindeni, dar adevăratele sale fapte sunt ştiute numai de Dumnezeu“.

Pentru a înţelege însă cu adevărat importanţa deosebită a sărbătorii Sfântului Gheorghe în tradiţia religioasă românească, este absolut necesar să cercetăm adevăratele origini ale obiceiului, lucru ce nu poate fi făcut decât prin coborârea în mitologie, complex de structuri arhetipale, acolo unde regăsim şi scenariul ritual al naşterii şi morţii zeului vegetaţiei, deschizător al Anului Nou pastoral. Înaintea creştinismului, poporul a văzut în acest personaj “sfântul cel mai mare peste câmpuri”, cel care goneşte iarna şi aduce primăvara şi vara, îmbrăcat în haine albe şi călare pe un cal mare alb. Să ţinem cont de faptul că albul este culoarea zeilor.

Conform credinţelor populare, Sfântul Gheorghe “descuie cerul” şi “vine cu toate îmbelşugările pământului”, e “apărătorul vitelor şi al holdelor”, “însărcinat de Dumnezeu”, “făcător de minuni”, cel care “a omorât un şarpe mare”. Apare astfel semnul mitic al şarpelui arhetipal, care a trecut şi în reprezentările iconografice. Sfântul Gheorghe provine dintr-un mit religios străvechi al populaţiei autohtone, unde se întâlneşte reprezentarea Eroului Cavaler Trac (sau a Călăreţului Trac), cel care a învins răul (reprezentat de balaur, echivalentul diavolului în concepţiile mitice şi religioase creştine) şi a dus la victoria Binelui, Adevărului, Dreptăţii. Aceste valori morale se structurează pe reprezentări mitice ale zeităţii vegetale, care moare şi reînvie în derularea ciclurilor vegetale. Acest personaj păgân a fost revalorizat de creştinism ca sfânt martir apărător al Bisericii şi Tradiţiei creştine.

Episodul omorârii de către Sfântul Gheorghe a scorpiei cu 9 capete, care trăia într-o fântână şi se hrănea cu fecioare, aminteşte binecunoscutul episod iniţiatic al eroului de basm care omoară balaurul cu 9 capete şi le ia limbile spre a le duce la împărat. Mai mult decât atât, toate practicile magice din ajunul şi din ziua Sfântului Gheorghe se articulează pe structuri mitice arhetipale. Ramura verde, pusă la casă sau în mijlocul curţii, este în legătură cu reprezentarea arhetipală a pomului vieţii şi morţii. Glia sau brazda verde pusă la poartă sau la prag arată legătura cu Pământul-Mamă, originea a toate, simbolul vieţii şi al prosperităţii. Din acest motiv păşirea pe brazda verde, peste prag, are scopul magic de a apăra de rele, de a-l face pe om sănătos şi îndestulat peste an. Conform lui Mircea Eliade, abundenţa recursului la vegetaţie în obiceiurile de Sfântul Gheorghe are valoarea de a încorpora întotdeauna viaţa, care corespunde în ontologia arhaică Realităţii Absolute, sacrului prin excelenţă. Pe această cale se repetă actul iniţial, mitic, al regenerării. Pomii din care se taie mlădiţele care se înfig în brazda înverzită sunt salcia (arbore funerar), răchita (amologul salciei) şi nucul (arbore învestit cu proprietăţi magice de regenerare). Se întrevede în mod clar legătura dintre viaţă şi moarte, ca cicluri existenţiale alternative.

Ideea că ziua Sfântului Gheorghe marca un timp sacru cu totul special (ca şi Crăciunul, Anul Nou, Boboteaza şi Paştele) este dovedită de pregătirea rituală din ajunul sărbătorii, prin purificări rituale ale tinerilor la câmp sau în pădure cu apă neîncepută căzută din cer, şi anume roua, purificarea oamenilor şi animalelor prin focuri rituale, alungarea duhurilor rele prin sunete de bucium şi de corn, practici care culminau cu priveghiul din noaptea de Sfântul Gheorghe. Înspre Sfântul Gheorghe, ca şi în noaptea Paştelui, în sudul Moldovei, după unele informaţii atestate din teren, se făcea încă, la sfârşitul secolului nostru, priveghiul mielului. Era un rit legat de sacrificiul mielului, care era păzit toată noaptea, participanţii la acest ritual consumând sângele animalului sacrificat şi contaminându-se magic, prin acest sacrificiu sacru, care a căpătat ulterior un profund sens religios. Oamenii se străduiau să nu doarmă toată noaptea spre Sfântul Gheorghe pentru a nu lua “somnul mieilor”, care le-ar cauza dureri de cap şi i-ar face somnoroşi tot anul. Remarcăm cu acest prilej şi modul în care este privit mielul în tradiţia autohtonă, acelaşi miel care apare şi în tradiţiile de Paşte.

Se mai practică purificarea cu plante cu virtuţi magice: “oamenii se bat cu urzici ca să fie harnici peste an, iar cei urzicaţi vor fi sănătoşi peste an”. Se seamănă acum plante cu proprietăţi magice: “fetele seamănă busuioc” în condiţii ritualice speciale: “seamănă busuioc fetele şi nevestele cu gura şi dezbrăcându-se de cămaşă îl boronesc cu ea, spre a fi mirositori”. După cum nu lipseşte nici purificarea cu apă: “în zori de zi se dezbracă în pielea goală şi se tăvălesc prin rouă”, iar “unii se scaldă pe ascuns în roua semănăturilor”. Se observă aici şi practica nudităţii sacre şi a tainei sacre.

La Sfântul Gheorghe se pot revela celor iniţiaţi taine sacre, cum este cea a cunoaşterii “limbii păsărilor”, un cifru iniţiatic divin: “Cine-i la Sîn-Georgiu culcat pe pîntece la malul unui lac sau rîu şi vede un şerpe alb şi fugindu-i acela taie cu un ban de argint capul, în care semănînd ai [usturoi] în pămînt, apoi crescînd, acesta îl mănîncă în ziua de Sîn-Georgiu, acela capătă toate darurile în lume, poate vorbi cu toate păsările şi animalele”.

Cea mai mare amploare o au în aceste zile sacre practicile de deturnare a răului, simbolizat prin vrăji, farmece, descântece, făcute cu scopuri malefice, atât pentru oameni, cât şi pentru animale. Aceste practici se concentrează asupra manei, care poate fi luată în ajunul Sfântului-Gheorghe de la animale, câmpuri, case. La români conceptul de mana se referă la o substanţă în sens magic de calitate superioară, supranaturală: “mana câmpului”, “mana grâului”, “mana roadelor”, “mana laptelui”. În exprimare populară se traduce şi prin formulări de tipul “multul şi bunul”, “dulceaţa laptelui”, “sporul recoltelor”. În acest sens se impun purificările rituale şi măsurile de protecţie contra răului. Vitele cu lapte trebuie păzite şi duse la păşune noaptea, departe de sat, unde nu se aude cocoş cântând, să pască iarbă înrourată, pentru că roua de la Sfântul Gheorghe are puteri miraculoase. Alte ritualuri interesante cu acelaşi scop sunt descrise de Lucia Berdan în lucrarea Totemism românesc.

În esenţa lor, obiceiurile populare de Sfântul Gheorghe sunt în mod clar legate de zeitatea vegetaţiei şi a primăverii, nimeni altul decât cea reprezentată de Eroul Cavaler Trac, transpus în creştinism ca un martir sfânt, Sfântul Gheorghe, omorâtor de balaur şi biruitor al credinţei. Tradiţia creştină a sărbătorii de Sfântul Gheorghe din spaţiul românesc (şi nu numai) nu este decât o continuare mai mult sau mai puţin “mascată” a obiceiurilor păgâne, precreştine, ce au în centrul lor natura însăşi, ciclurile naturale ale naşterii şi învierii patronate de un străvechi zeu al vegetaţiei.